Mica noastră avere – atenţia

Mica noastră avere – atenţia

Stradă. Trafic aproape lejer, de duminică amiază. Îmi sare în ochi o maşină parcată anapoda.

În bunul meu simţ critic (pe care prietenii mi-l cunosc însă, surprinzător, nu dau semne să-l aprecieze prea tare) arăt cu degetul spre măgăoaia lăsată aiurea-n drum. Ţinta comunicării era prietenul meu, aflat pe propria motocicleta, câţiva metri mai în spate. Nu i-am văzut faţa dar sunt sigură că era la fel de iritat ca şi mine. Nesimţire pe toate drumurile. Lipsa de respect. Neatenţie. Pic de grijă pentru ceilalţi…

Aş fi trântit şi două – trei sudălmi bine alese dacă aş mai fi avut vreme. Ceva din adâncul minţilor mele mi-a amintit să privesc în faţă. La câţiva metri, stopurile maşinilor se aprindeau perechi-perechi. M-am urcat la rândul meu pe frâne, cu toate mâinile şi toate picioarele şi-o rugăciune spusă-n pripă.

Fie, exagerez un pic. Am frânat eficient şi apucasem chiar să ochesc “ruta” de eschivare, în caz că nu mă opream la vreme.

Dar prostia asta pe care am făcut-o şi faptul că momentul se putea sfârşi foarte prost mi-a adus aminte de o lecţie importantă prinsă din zbor, într-o discuţie veche.

Bancnota lui Keith Code

Pe scurt, Keith Code este fost pilot de curse, instructor moto şi motociclist până în măduva oaselor. (Pentru mai multe informaţii, daţi cu încredere o căutare prin vastul Internet).

Într-una din cărţile sale, “A twist of the wrist” (pe care v-o recomand cu tot sufletul) Code spune că avem o “cantitate” definită, fixă, de atenţie. Cu cât consumăm mai mult într-o direcţie, cu atât ne rămâne mai puţin pentru orice altceva mai avem de făcut. Ca şi cum – exemplul îi aparţine lui Code – am avea o bancnota de 10 dolari (fie, Euro, cârcotaşilor). Cheltuim 5 pe un obiect, ne rămân 5. Cheltuim 9 – rămânem cu 1. În fine, aţi prins firul, sunt sigură.

Unde vreau să ajung cu disertaţia?

Atenţia este tot ce avem mai important când conducem (a nu se confunda cu crisparea, va rog). Orice altceva: talent, electronica motocicletei (ABS şi alte majuscule care sunt sigură că înseamnă ceva), exerciţii, informaţii, practică… totul are sens doar dacă am văzut la timp că ceva se petrece în jurul nostru. Poţi să fii un munte de talent, dacă rămâi cu ochii în oglinzi un minut, ca să te cerţi cu ăla care nu ţi-a dat prioritate, s-ar putea să nu observi camionul care frânează în faţa ta, sau pietonul care începe să traverseze, sau semaforul care se face roşu.

Point fixation

Keith insistă destul de mult pe atenţie şi din altă pricină. Cu cât te concentrezi mai mult pe un aspect – groapa, camionul, câinele – cu atât mai puţin iei în seamă restul lucrurilor care se petrec în jurul tău. Iar dacă ceea ce ai în faţă este problematic, ajungi să te panichezi fiindcă toată concentrarea ta este asupra obiectului care te sperie (stâlp, groapă, pată de ulei, maşină oprită etc.) Astfel încât, în loc să îl eviţi – te duci fix într-acolo. De ce? Pentru că nu mai ai resurse, toţi cei zece dolari ai tăi sunt într-un singur loc. Toată atenţia ta a fost “cheltuită”, investită într-o singură imagine, acţiune etc.

De aici ideea de “point fixation”, cu echivalentul în română – ”te duci acolo unde te uiţi”. Pot certifica, cu vreo două vânătăi în suflet, că aşa e, cum scrie la carte. Oricât de mult îţi spui în cap “să nu mă duc acolo, să nu mă duc acolo”, dacă nu-ţi iei ochii din nenorocita de bordura, te vei înfige cu succes în ea. Sau în groapă, sau pe de lături de curbă, în funcţie de creativitate.

Dar, pentru că blegul măcar din greşelile lui învaţă, pot să vă asigur – tot din proprie experienţă – că dacă ţi-a intrat bine-n cap că n-ai voie să te panichezi şi să rămâi cu ochii încremeniţi pe ceva, ei bine poţi să te smulgi din belea, să priveşti unde trebuie şi să ajungi cu bine. Vorba “te duci acolo unde te uiţi” are două feţe: te uiţi în bordură, de duci peste ea; te uiţi la ieşirea din curbă, ei bine, pe-acolo te duci. Dar întrăm în trase şi abordarea curbelor, şi ăla e alt subiect.

Grija faţă de celălalt

Un alt moment în care atenţia noastră este provocată să fie altundeva decât trebuie este acela în care am plecat cu altcineva la drum. Mersul în doi (sau mai mulţi) are particularităţile lui. Cel din faţă trebuie să aibă grijă când şi cum depăşeşte, cum se pregăteşte pentru curbe etc. Asta din pricină că al doilea are tendinţa de a copia, de a se asigura mai puţin. Însă, primul din grup nu trebuie să cadă în patima “raţei cu boboci”. Abţineţi-vă să îi număraţi in oglinzi la fiecare 30 de secunde. De asemenea, nu trebuie să verificaţi dacă partenerul de drum a trecut de fiecare canal, de fiecare groapă, de maşina aia care dădea semnal stânga, de pietonul năuc din mijlocul benzii întâi, ş.a.m.d. Cel care vă urmează are carnet şi a avut curaj să iasă pe stradă. Acordaţi-i ceva credit. Spunând astea, mă iau întâi pe mine de urechi. Am pierdut şirul dăţilor când am dat în gropi sau m-am trezit că trebuie să frânez violent ori să evit în ultima clipă vreun refugiu de tramvai; şi toate astea numai din pricina vreunui complex matern care mi-a ţintuit privirile în oglinzi.

Conclusiv

O maşină a întors, poate chiar pe linie continuă, drept în faţa noastră. Un taximetrist a frânat violent, dând să iasă de pe vreo stradă laterală. Un adormit a frânat brusc, fiindcă s-a trezit târziu că voia să parcheze. Et caetera. Oricât de nedrept ar fi ceea ce era să ni se întâmple, Pământul continuă să se învârtă iar traficul nu se opreşte nici de-al dracului. Aşa că fiecare secundă petrecută cu ochii după bo… (pardon), după elementul de trafic neatent, care era să ne trântească, sau care nu s-a asigurat, sau care a depăşit de parcă s-ar grăbi la propria naştere, ori – şi mai neinspirat – fiece clipă petrecută în judecarea superioară a celui care a parcat aiurea, care vorbeşte la telefon, care… treaba lui ce mai face – toate sunt secunde în care NU NE UITĂM LA TRAFIC. Secunde în care se poate întâmpla ceva. Ceva mult mai grav, de care să fim vinovaţi sută la sută, care ar fi putut fi evitat dacă am fi lăsat un pic orgoliul sau simţul critic şi ne-ar fi păsat mai mult de pielea noastră.

Cineva îmi spunea, în primele mele luni de motociclism: “lasă-l în pace pe ăla care te-a ratat. Cât pierzi tu vremea să îl înjuri, altul te pândeşte”. Sigur, nu suntem într-un război; nu am avut şi nu o să am niciodată o abordare belicoasă a traficului. Însă esenţa era aceeaşi cu bancnota de 10 dolari de care vorbea Keith Code.

Şi mai conclusiv

În timp ce scriam articolul, mi-am dat seama că îndemnul ăsta de a nu pierde vremea să consemnezi unde au greşit alţii ci de a concentra efortul spre a fi tu un pilot mai bun depăşeşte spectrul siguranţei rutiere. E poate creştin, e poate zen, e poate civic. Dar cum ar fi să ne preocupăm mai mult de ceea ce facem noi? De ceea ce putem să schimbăm noi. De ceea ce se întâmplă bun şi nu de excepţiile neatente. Exerciţiul toleranţei şi îngăduinţei ar putea să fie şi un exerciţiu de siguranţă.

Notă: pentru a respecta adevărul istoric trebuie musai să-mi pun cenuşă-n cap şi să recunosc două lucruri. întâi: şoferul pe care îl bodogăneam în primul paragraf că ar fi parcat anapoda, de fapt încerca să scoată maşina din parcare şi – bietul – stătea să se asigureal doilea: prietenul meu nu mi-a împărtăşit câtuşi de puţin opinia; ba, s-o zic pe-a dreaptă, mi-ar fi împărtăşit o palmă peste cască atunci când a văzut că în faţa mea maşinile frânează iar eu sunt cu ochii aiurea-n porumb.

 

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

În curând!
Prima ieşire
Poveşti din LumeaMare pe 2 roţi - din Alaska până în Argentina

2 comments

  1. Subscriu la ce spune Roxana (respectiv tipu’ ăla cu twist-wrist-ul, Keith). Ameroindienii au o vorbă, “energia curge într-acolo unde merge atenţia”. (A propos, pe ideea asta se bazează şi Feng Shui-ul!) O confirmă orice călăreţ experimentat care ştie că bidiviul îi merge acolo unde se tot uită el – că doar materia urmează energiei… Iar amicul fratelui meu, care avea la dispoziţie ca să aterizeze cu parapanta un câmp uriaş, gol-goluţ ca-n ziua când l-o făcu’ Domnu’, poate să certifice. Câmpul avea un singur copac în el. Exact acel copac în care a aterizat amicul fratelui meu.

  2. =)).. sper ca macar s-a amuzat, daca a comis-o.
    Nu sunt foarte priceputa in domeniul asta. Nu contest dar nici nu cunosc, deci nu comentez. Trei negatii dintr-un foc, la super oferta! 😀

    “Whatever it works”, as spune. “Orice functioneaza”, cata vreme efectul e siguranta.

    Mi-a placut aia cu copacul. Chicotesc inca.
    Multumim, Oltea, de vizita. Sper sa iti placa pe la noi. 🙂