Pana din târg nu se potriveste cu socoteala de-acasă II

Pana din târg nu se potriveste cu socoteala de-acasă II

După repetate încercări de a convinge pe cineva să ne ajute cu mica problemă a cauciucului dezumflat, în sfârşit o veste bună! În urma telefonului dat de unul dintre poliţişti am aflat că vine cineva în maxim un sfert de oră să mă ajute. A venit o maşina de la ÖAMTC, cu aer comprimat şi tot felul de scule.

Un nene care, evident, nu vorbea decât vreo 5 cuvinte în engleză. De  restul ne-am înţeles prin semne şi bunăvoinţă. Asfel, mi-a explicat:

– Unde să merg să găsesc cauciuc (a doua zi, că la ei duminca… nu există cauciuc.) Ne-a întrebat şi unde o să dormim şi am arătat, timid, spre pajiştile din apropiere, pentru că era clar că nu mai ajungem la Munchen, aşa cum era planul, şi că o să şi pierdem rezervările făcute.

– Pe unde să ne re-răs-calculăm traseul, că e asfalt mai bun şi e mai sigur pe-acolo.

– Că nu ştie şi nu bagă mâna în foc că o să ţină reparaţia, dar că el a făcut tot ce-a putut.

– Să mă duc în prima benzinărie să îmi fac presiunea, că el mi-a băgat aer, dar neavând manometru, nu ştie ce presiune am în cauciuc. Şi tot aşa.

Din nou mi-am confirmat părerea că oamenii, atunci când vor să se înţeleagă se înţeleg, indiferent dacă limbile pe care le vorbesc se intersectează sau nu.

Cât despre reparaţie, după cum se vede şi în poze: aveam ditai găuroiul, iar când a pus nenea aerul comprimat, ieşea la aer prin el de ziceai că e vulcan. Lipit, cu şnur, umflat, rugat la doamne-doamne şi toate zeităţile să ţină… Plecat. Am ales Liezen dintre cele două variante de oraş pe care le aveam de la nenea şi în care urma să găsesc cauciuc ca al meu, pentru că se afla cumva pe ruta pe care voiam s-o urmăm – şi anume către Munchen.

introducerea siretului

capetele ramase afara se taie

mai umflam o data, sa fie

Cum am găsit cazare in Liezen o să vă povestesc într-un articol pe care o să-l dedic în mod special rătăcelilor (cu subtitlul: de ce am făcut noi de fapt 5000 de km în călătoria asta!). Oricum, s-a simţit că nu mai aveam rezervare făcută şi că a trebuit să ne batem noi capul cu asta, în loc să ne aştepte de-a gata un pat confortabil în vreun hotel.

Eu umblam tiptil, cu stresul că am cauciucul paradit, Roxana întreba încolo şi-ncoace de cazare, şi nimeni nu vorbea cu noi în engleză.

Într-un final găsim, debarcăm bagajele şi plonjăm într-o pizzerie pe care o ochisem de pe drum, să ne… hidratăm şi alimentăm un pic, că tot avusesem o zi grea şi plină de emoţii. Numai că acolo, surpriză, ne trezim că vorbea cineva cu noi în română!

Aşa am cunoscut-o pe Alina, româncă plecată de ceva ani buni în Austria, care ne-a făcut cunoştinţă cu doi motociclişti de-ai locului, aflaţi şi ei la terasa cu pricina.

Ei şi uite aşa am început eu să-mi schimb părerea despre motocicliştii austrieci care te lasă pe marginea drumului cu problema nerezolvată şi cu cauciucul fleşcăit: l-am cunoscut pe Peter care a fost atât de drăguţ încât s-a interesat de problema noastră, a sunat a doua zi la service, ne-a luat de la hotel şi ne-a condus până la firma care urma să îmi schimbe roata, a făcut pe traducătorul, într-un cuvânt, nu s-a lăsat până nu a văzut că suntem ok şi pregătite de plecat la drum din nou. Un pic diferit faţă de cei doi dinainte care m-au lăsat cu zâmbetul pe buze şi zicând „noi cu atât te-am putut ajuta”.

Peter si Roxana cautand modelul de cauciuc

Pentru cei ce se întreabă (sau care m-au întrebat deja) de ce nu am mers aşa, doar cu lipitura făcută  de la prima reparaţie:

– În primul rând pentru că nu mi s-a părut a fi sigur. Noi urma să ne dăm pe pasuri, munţi, Grossglockner (sau aşa credeam) şi aveam încă aproape 4000 de km de făcut, că eram la începutul călătoriei, aşa că n-am vrut să fim în situaţia în care se blegea ăsta în vârf de munte…

– În al doilea rând pentru că suntem fetiţe şi dacă nenea care a reparat a zis că trebuie schimbat, am considerat că trebuie schimbat. (Dacă ar fi femeile mereu aşa ascultătoare…e-hei!)

– Şi-n ultimul rând (pe care nu l-am ştiut până n-am schimbat roata), cuiul rămăsese în interiorul cauciului. Cică asta nu e semn bun, să umbli cu cuiul în roată. Iote-l şi pe vinovat:

vinovatul

Pentru restul de curioşi: cauciuc plus schimbat, în Austria, 130 eur. Nu mi s-a părut rău deloc, mai ales că iniţial mă panicasem un pic şi m-am gândit că cine ştie ce preţuri or avea dânşii!

Asta, ziua de luni, ar fi trebuit să fie prima noastră zi de pauză, de ne-pus fundul în şa. Ca să ne odihnim pentru ce avea să urmeze. În schimb, a trebuit să ajungem la Munchen, că deja eram o zi în întârziere cu programul.

 Şi o mică anecdotă, de final: când am ieşit din hotel, echipate până în dinţi ca să plecăm la service-ul de roţi, ne-a oprit doamna de la recepţie:

 „-Camera, vă rog?

– 21…

(ea se uita întrebător la noi, eu la fel de întrebător la ea)

– Şi…. plătiţi?

– Da, cred că da, dar când ne întoarcem, că deocamdată mergem să facem o mică reparaţie. Ştiţi, toate bagajele sunt încă în cameră.”

Când am plecat, i-am zis destul de triumfătoare: „vedeţi? Ştiam eu că o să plătim!”

Despre restul, respectiv câtă ploaie am înghiţit când în ţară se scufundau maşinile, de ce n-am mai urcat pe Grossglockner, cum trebuie să faci când vrei să ratezi absolut toate ieşirile de pe autostradă care te interesează, câţi români am găsit şi mai ales pe unde şi câte şi mai câte, în articolele viitoare.

Până atunci, ca la Oscaruri, mulţumiri: celor de la ÖAMTC, în special lu’ nenea, care nu ştiu de ce nu mi-a luat bani la intervenţie; lui Peter pentru că ne-a ajutat şi ne-a schimbat părerea despre motocicliştii de pe la ei; Alinei, că ne-a făcut cunoştinţă (şi a cărei adresă de mail am pierdut-o, dar poate ne citeşte); Roxanei, pentru calm şi nu în ultimul rând celor de la Paravion.ro pentru suportul acordat acestui proiect.

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Ce zici, ne întoarcem?
How do I bike*?
Prima ieşire

6 comments

  1. Corina Bodea

    Cea mai tare poza e cea in care de la masinutza de interventie(wow, cand o sa vedem si noi asa ceva pe soselele noastre?), se serpuieste tubul de aer comprimat , catre micuta suzuki aflata in suferinta(daca nu ar fi peisajul “paduros’ ai crede ca este o scena din spatiu cu 1 astronaut legat de mama nava(Huston, Huston we have a problem);
    Frumos inceput, dar se pare ca asta da sarea si piperul calatoriilor nu numai pe 2 roti;
    De multumit ca la Oscaruri cred ca veti multtumi , pana la sfarsitul povestirilor(si nu numai lui PARAVION), c-asa-i la Oscar…
    Multumim si mai asteptam si alte reportaje

  2. Am citit dintr-o rasuflare, parca-mi vine sa te intreb pe mail urmarea, dar ma abtin, e mai fain sa citesc asa. Sper sa-mi povestesti live curand 🙂

  3. Aoleu, Corina, era Honda, Suzuki era mai in spate vie si nevatamata :))) Daaar, imi place comparatia cu nava-mama!

  4. Ina, bine ai facut ca nu te-ai bazat pe snur. Si eu am facut pana la Odessa si am plecat cu reparatia facuta cu kitul de pana (adica snur) si dupa vreo 200 km am inceput sa “dansez”. Neplacuta senzatie cand ai ceva viteza, se apropie curba si tu abia o mai tii in linie dreapta. Cedase “dopul”. Neavand incotro am mai pus unul, am umflat roata si cu noroc am ajuns acasa. Multumita si tovarasilor de drum care m-au ajutat sa nu raman in drum.

  5. Era curioasa cum ati rezolvat-o – noroc ca oameni draguti sunt peste tot 🙂

  6. Alina, da, ce fain ar fi sa povestim “live”!!! Vii tu la noi sau mergem noi la tine? :))
    @Adi: sa stii ca exact la asta m-am gandit si eu cand am aflat (mi-a zis Roxana), mi-am spus: ce bine ca n-am fortat sa merg asa si ca l-am schimbat!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *