Interviu cu Lucia Scarpa, fondatoarea Bikers si Nasce (2)

Interviu cu Lucia Scarpa, fondatoarea Bikers si Nasce (2)

 Prima parte aici.

De data asta în discuţie l-am adus şi pe Stefano, prietenul Luciei. Pentru a completa imaginea, ei doi stau  împreună, au trei copii adunaţi din legăturile anterioare, un R1 cu care se plimbă, şi multe păreri în comun despre ce înseamnă siguranţa moto. Astfel de la amândoi am aflat că:
În Italia se poate lua permis de mers cu scuterul sau cu motor de maxim 50cmc de la 14 ani, apoi la 16 ani cu 125-ul:

SR: povesteşte-ne un pic despre care sunt etapele luării permisului în Italia.

LS: Motociclismul începe de la bicicletă. Tu ca părinte trebuie să-ţi  înveţi copilul încă de pe bicicletă să respecte regulile străzii şi să poată merge pe stradă, de acolo începe totul. De acolo începe respectul pentru maşină, respectul pentru motocicletă, pentru biciclişti, pentru pietoni, pentru toţi. Trebuie făcută această instrucţie copiilor de când sunt mici.

SR: am înţeles că încă din şcoli, din clasele mici, se face educaţie rutieră cu copiii.

LS:  Da, se face. În plus, cine are părinţii motociclişti e deja mai avantajat. Copiii mici sunt ca un burete, învaţă imediat. Unul mai în vârstă, mai greu.

SR: Chiar, am înţeles că sunt şi persoane mai în vârstă care vor să îşi ia permisul.

LS: ştii de ce? Pentru că mai demult nu exista permis separat pentru motocicletă, era integrat cu cel de maşină.  Apoi în ’89 au împărţit cele două categorii, permis pentru moto şi permis pentru maşină. Acum nu îţi dau direct permis de a merge cu un R1 de exemplu. În plus depinde şi de vârstă. Sunt 3 tipuri de permis – dacă o faci pe a doua, timp de 3 ani nu poţi conduce motoare mari. Adică, dacă ai peste 21 de ani şi deja ai permis poţi merge cu ce vrei. Dacă nu, poţi merge pe motoare limitate la 35kW, de la 18 ani până la 21.

SR: şi la noi există o lege care spune că nu ai voie să conduci în primul an motoare mari, dar nu se respectă, nu este aplicată.

LS: Păi e vorba de cultura moto care lipseşte. De aceea trebuie educaţi copiii de mici.

 

Ce înţelegem atunci? Că vor trece probabil câteva generaţii, copiii de acum încep să înţeleagă ce este motociclismul, iar copiii lor vor învăţa de la copiii de azi… şi uite aşa vor trece 30-40 de ani.

Lucia şi prietenul ei au trei copii in casă. Aceştia îi văd pe ei pe moto şi deja au pasiunea înrădăcinată. Mâine vor fi copiii cei care vor merge pe străzi cu motocicletele. Prietenul Luciei ne-a povestit că într-o zi, când a ajuns acasă, şi-a văzut fiul de 4 ani pe bicicletă fără roţile ajutătoare. „Ce-ai făcut, ai învăţat deja să mergi fără rotiţe?” Aşa că s-a dus şi a cumpărat o mini-moto, i-a pus casca în cap şi i-a dat drumul pe străduţa de unde locuiau (străduţă necirculată). Pentru că „bikers si nasce”. Adică te naşti motociclist. Nu devii. Pasiunea o ai înăuntru.  Ca să revenim însă la permis, de unde plecasem:

LS: Da, permisul ţi-l poţi lua şi la 50 de ani. Dar dacă nu ai pasiunea înăuntru, nu-ţi foloseşte la nimic. Problema e să ajungi la 50 de ani.

Lucia, cum vă ziceam şi în prima parte, nu a avut motocicletă. Însă tatăl ei avea, aşa că ea era mereu la plimbare cu el, mereu pe motor, aşa că avea deja „microbul”. (Între noi fie vorba, aşa a păţit şi Roxana, dar să nu mă spuneţi că am pârât-o!)

Deci, de unde începem? De la copii. Siguranţa pleacă de la educarea copiilor, apoi din şcolile auto, apoi când eşti „mare” deja ar trebui să ştii ce să faci. Acolo, la ei, poliţia merge prin şcoli şi face educaţia rutieră ca pe un joc: cu semne de circulaţie, cu cedează trecerea, cu stop, etc, fac un circuit din jaloane, copii pedalează printre ele şi jucându-se învaţă. Începând de acolo poţi schimba ceva. Începând însă cu adulţii, încercând să îi educi pe ei… ei, asta e deja ceva mai greu. Poţi să faci întruniri, ca şi Lucia, şi să încerci să îi sensibilizezi. Să îl iei pe unul de mână şi să îi spui: „ Tu alergi, dar nu eşti invincibil! Ai grijă, sunt riscurile astea, astea, astea…”

SR: Bun, şi dacă faci aşa, te ascultă?

LS: E ceea ce fac şi eu pe pagina mea. Sunt unii care ascultă, şi sunt alţii care după ce fac un accident vin şi-mi spun: aveai dreptate! Pentru că eu sunt un pic „mama” tuturor. Le zic mereu:  fiţi atenţi, mergeţi încet, înainte de a porni motorul, porneşte-ţi creierul.

Mă uit la ei doi şi îi întreb cum ei fac atunci când pleacă în excursii cu motorul. Adică ştii vorba aia, fă ce zice popa, nu ce face popa. Aşa că încerc să aflu dacă ei practică ceea ce predică:

Stefano: „Destul de rar reuşim să ieşim, când nu plouă, când sunt copiii plecaţi de acasă, ieşim . Sunt însă unii băieţi în grupul nostru cărora… ce le putem spune? Fiecăruia, doar atât: fii atent!  Îi pot da un sfat, însă nu-i poţi spune hei, opreşte-te, ce faci? Dă-te jos de pe motor!

SR: Bine, dar tu eşti cu R1… Asta te roagă să alergi! Cum faci? Tu personal, cum faci să o domoleşti?

Stefano:  Păi… e ca în Poezia motociclistului. Noi suntem şi îngeri şi diavoli. Avem o parte care zice mergi încet, şi care te domoleşte atunci când se trezeşte „diavolul” din tine.

SR: e adevărat….

Stefano:  Ştii ce e adevărat? Până nu ţi se întâmplă ceva, crezi că eşti invincibil.

De curiozitate întrebăm şi cum e cu salutul la motociclişti în Italia. Asta pentru că pe drum ni s-a tot întâmplat de câteva ori să nu ni se răspundă (nu vorbesc de cazurile când eşti cu trei dinţi înfipţi în frână, cu jumate de corp scos în curbă, cu genunchele pe jos şi cu capul întors să te asiguri. Nu, ci atunci când, la drum drept sau lejer, rămâi ca săracul cu mâna întinsă şi degeaba).

LS: Uite, de exemplu fetiţa mea cea mică Giulia, când merge cu maşina, salută toţi motocicliştii care trec, însă, logic, nu toţi o văd. Adică se uită la stradă, nu neapărat în maşină.  Când nu-i răspund, ea se enervează pe mine: Mama, dar tu mi-ai zis că trebuie să-i saluţi pe toţi, dar ei nu mă salută!!! Ei, îi explic că poate nu toţi pot atunci, dar rămâne necajită. Chiar şi noi, când suntem pe stradă, mai rămânem neplăcut surprinşi. Până şi salutul e un lucru care îţi umple sufletul. Dar ştii ceva? Nu toţi ştiu de salut. Eu am observat asta când mai scriu câte ceva pe pagină. (sursa foto)

Ei! nu esti neaparat obligat sa raspunzi cand te saluta un motociclist.

Am mai discutat despre necesitatea construirii unui circuit în România, circuit pentru care, dacă noi motocicliştii nu ne vom bate, nu se va bate nimeni pentru noi. Ar fi necesar atât pentru cei care vor să îşi mai scoată din „diavoli”, numai ca să nu se mai împrăştie pe străzi, dar mai ales, pentru că ar fi un loc unde s-ar putea ţine şi cursuri de perfecţionare sau chiar de pilotaj. Ştim cu toţii cât de mult suplineşte Amckart-ul această nevoie…

Am vorbit despre importanţa ţinerii motocicletelor în condiţii perfecte de funcţionare, mai ales că la noi este preponderent o piaţă de motoare SH, pe când la ei accesul la motoare noi este mult mai uşor. Şi bineînţeles şi de cauciucuri, dacă ai roţile „de lemn” o să-ţi vină foarte uşor să aluneci în vreo curbă şi să te înfigi în Guardrail.

Despre cum se merge pe la noi fără cască. Chiar şi pe motor, că de scutere ce să mai zic. Las’ că şi la ei sunt mulţi care îşi pun totuşi casca, dar nu o leagă. Poftim! La ce-i foloseşte, că e ca şi cum n-ar avea-o. Eventual să nu înghită muşte. Lucia ne-a povestit că la ei, acum circa 20 de ani, era  voie să mergi fără cască, însă:

LS: Ca să-ţi dau un exemplu,  apropo de educaţie, când aveam 14 ani am avut scuter. Atunci era voie să mergi fără cască. De fapt, nu exista folosirea căştii! Eu una nu puteam să merg fără. Sau, mai erau câte unii care îşi puneau din acelea numai pe vârful capului, jumătate de cască, mai ales fetiţele dacă purtau, din acelea purtau. Tatăl meu însă mi-a cumpărat una integrală, pentru scuter! Eu o singură dată nu mi-am pus casca…

SR: Şi ai căzut!

LS: Nu. M-am întâlnit cu tatăl meu la trecerea de cale ferată şi m-a văzut. N-am mai  scos-o de atunci când mergeam cu scuterul!

Ne-au sfătuit să punem filmări cu accidente şi cu ce se poate întâmpla daca ai un accident şi nu eşti echipat, dacă nu porţi casca aia, etc. Lucia zice „şi eu pun la mine pe pagină şi lumea mă critică, mă întreabă de ce ai pus filmul ăsta, că îmi trece cheful de a merge cu moto. Nu. Trebuie să fii conştient de ceea ce ţi se poate întâmpla pe motor.” Ştii când pleci cu moto, dar nu ştii când te întorci. Pe stradă, poţi merge liniştit, conştient, însă intră unul în tine. Acesta e destinul, n-ai ce-i face.  LS: Acum trei zile a murit un motociclist, ca prostul. A intrat într-o depăşire într-o curbă fără vizibilitate şi s-a lovit de un autobuz în plin. Avea 33 de ani. Ce mai poţi să mai zici? Îmi pare rău, dar şi-a căutat-o!

Ne-am întors apoi la discuţia despre Guardrail. Lucia ştie că lucrurile nu se vor schimba de azi pe mâine, la fel cum ştim şi noi. Ne spune că nu e singura care se luptă cu aşa ceva, deşi pentru ea e un subiect foarte personal, şi e normal să fie aşa. Sunt mai mulţi care luptă pentru schimbarea şi aducerea la norme a Guardrail-ului. Nu de mâine, dar cine ştie, în 3,4, 5, 10 ani, poate se schimbă ceva! Se gândeşte şi la copii, pentru că ei acum cresc, mâine sunt pe moto şi problemele rămân aceleaşi.

Aşa e şi la noi. Rezultate imediate nu vom avea. Suntem conştiente de asta. E o picătură în mijlocul mării un asemenea demers. Însă, picătură, cu picătură, cu picătură, şi se face marea.

Lucia se luptă şi cu indiferenţa a înşişi celor implicaţi, a motocicliştilor. Contactează cluburile moto, şi le spune: uite, în ziua de X facem întrunire pentru Guardrail, veniţi şi voi?

„ -Ah, nu putem, că în ziua aia avem programată o plimbărică…
-Bine, preferi să îţi faci plimbărica de duminică sau să faci ceva pentru viaţa ta şi pentru a ţi-o proteja? Pentru a celor care îţi sunt dragi, pentru copii, pentru amicii motociclişti?”

Ei unde am mai văzut noi atitudinea asta? Poate relativ la marşurile moto care se fac pe la noi? Dacă nu porneşte de la tine însuţi, e inutil.

„LS: După aceea nu pot să vină să zică, ah, la noi în Italia nu se face nimic. Nu e adevărat. Păi tu eşti primul care ar trebui să facă ceva! Mie mulţi în spun „ei şi ce, eu nici măcar nu cad!”. Nu contează, dacă apoi  cade sau nu, e vorba de ignoranţă!”

Mai poţi să zici ceva? Că nu e aşa? Că ar trebui să vină altul sau alţii ceva pentru noi? Nu. Chiar nu poţi.

Am atins apoi în treacăt şi subiectul spinos al accidentelor între o motocicletă şi o maşină, cauzate de maşină, dar în care cele două vehicole nu se ating. După mine, ar fi vina maşinii, dacă aceasta face vreo manevră ilegală. Însă iacătă şi o părere diferită:

LS:  Dar nu e vina maşinii! E vina motociclistului care nu stăpâneşte frânarea de urgenţă. Sau dacă stă într-o poziţie incorectă pe motor, nu mai ajunge să frâneze la timp. Sau, vede că vine pericolul, se sperie, nu reacţionează cum trebuie, alunecă şi cade.  De ce să dai vina pe maşină nu pe tine însuţi? E ca şi cum eu ţi-aş zice „Bau!” şi tu te sperii.  Dacă tu însă eşti pus în gardă şi eu îţi zic „Bau!” tu nu mai ai de ce să te sperii. Depinde totul de noi. A da vina pe alţii e uşor.  

Adică, ce vrea Lucia să ne spună e că atunci când tu eşti pregătit, faci cursuri de perfecţionare, îţi stăpâneşti  motorul, ştii să frânezi de urgenţă, eşti atent la ce se întâmplă, nu ar trebui să te sperie manevrele adeseori ilogice şi imprevizibile ale altora. Asta, combinat cu conceptul de Slowride… ar trebui să ducă spre zero incidente de acest fel. E drept că pe stradă sunt cazuri şi cazuri, şi mulţi dintre noi avem poate o asemenea poveste în care nu ne-am atins cu maşina respectivă, dar ceva s-a întâmplat. Numai că eu i-aş ruga pe toţi care au trăit povestea asta, să se întrebe: mergeam cu viteza legală? Eram atent la ce se întâmplă? Ştiu să frânez de urgenţă? Şi dacă ştiu, exersez asta cât pot de des?

Abia apoi să spunem că „a fost vina maşinii”.

Ştiu, e nasol, nu e ceea ce vrem să auzim. Nu a fost vina mea. Aşa-i? Dar stai că mai am o observaţie din discuţia cu Lucia, şi aici chiar că nu mai avem ce să zicem.  Cam toţi mergem pe stradă cu un 10 poate 20 km/h la oră peste viteza legală. Pe anumite bucăţi, pe anumite tronsoane, pe unde ni se pare nouă că „se poate”. Zic asta pentru că ştiu că şi eu am făcut-o, dar aşa cum am mai spus, sunt aici să învăţ. Sunt unii care nu fac aşa (vezi ce zicea Roxana apropo de mersul încet).  Pentru noi ceilalţi cărora ni se pare că „se poate”:

LS:  Limitele de viteză nu sunt puse ca să-i enerveze pe cei care merg pe stradă. Dacă e o porţiune unde trebuie să mergi cu 50km/h, apoi cu viteza aia trebuie să mergi. Pentru că timpii de reacţie, pentru a frâna, pentru a evita obstacole, etc, aceia sunt calculaţi pentru 50km/h! Dacă tu mergi şi doar cu 10km/h în plus şi ţi se întâmplă ceva, e vina ta! Pentru că pe strada aia cu 50 trebuia să mergi. Deci e vina noastră.  Mă repet: e uşor să dai vina pe alţii. Dar trebuie să începem prin a ne vedea pe noi înşine, şi abia apoi să îi vedem pe alţii.

Am mai întrebat-o pe Lucia şi dacă fiind singură, şi femeie pe deasupra, dacă i-a fost greu. Da, i-a fost, şi cluburi sau asociaţii de motociclişti iniţial nu au susţinut-o. De ce, nu aş şti să vă spun, important e că lucrurile s-au reglat ulterior. Întrebarea ei era simplă: „dacă noi milităm pentru acelaşi lucru, de ce mi te opui? De ce să nu luptăm împreună?”. Într-adevăr, de ce nu?

Concluziile sunt simple şi incomode:

– Un singur om dispus să facă ceva, nu doar să stea să se vaite, poate mişca munţii sau, mai bine spus, poate pune lucrurile în mişcare. Chiar dacă nu are statutul de „motociclist adevărat” (asta ca să parafrazez o discuţie recentă).

– Dacă ai căzut, ridică-te şi luptă.

– Guardrailul este periculos în forma lui actuală, poate acţiona ca o ghilotină. E drept că pe drumurile noastre sunt multe alte pericole, dar asta nu înseamnă că putem ignora ceva ce este în neregulă doar pentru că sunt şi alte nereguli.

– Strada nu e circuit. Asta sigur e o surpriză pentru mulţi.

– Nu motocicleta e periculoasă, ci cel care o conduce, şi asta e valabil pentru orice vehicol de pe drum.

– Când aprinzi motorul, aprinde-ţi şi creierul.

– Educaţia începe de la copii şi va dura ani de zile, poate chiar pe parcursul unor întregi generaţii.

– Până nu ţi se întâmplă ceva, crezi că eşti invincibil.

– Ar fi bine să avem un circuit. Şi să punem casca pe cap. Şi pentru asta:

– Tu eşti primul care ar trebui să facă ceva!

–  E uşor să dai vina pe alţii. E greu să te uiţi cu sinceritate la tine însuţi şi să vezi care e partea ta de vină.

– Mergi bre mai încet!

Mulţumim din nou: Luciei pentru că ne-a primit şi a vorbit cu noi despre lupta ei împotriva Guardrail şi despre ce înseamnă să fii motociclist în Italia, lui Marius şi Alinei din suflet, pentru că ne-au primit ca pe prietenii lor buni şi ne-au ajutat cu tot ce au putut, şi nu în ultimul rând, sponsorului nostru Paravion.ro.

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Pana din târg nu se potriveste cu socoteala de-acasă II
Scanezi traficul? După ce te uiţi?
Brambura în concediu (VI)

No comments

Trackbacks/Pingbacks

  1. Poezia motociclistului | SlowRide - [...] la îndemână. Nu tu sfaturi, nu tu păţănii, nu tu plimbări. Ci o poezie, descoperită graţie Luciei,  tradusă de…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *