Şi austriecii se dau pe curbe

Şi austriecii se dau pe curbe

Da, ştiu că o să râdeţi de mine dar până să fac traseul de care o să vă povestesc imediat aveam senzaţia că austriecii se comportă pe motor aşa cum se comportă la trecerea de pietoni sau în metrou: calmi, civilizaţi, cumpătaţi, fără să facă vreun gest ieşit din comun. Credeam că noi, italienii şi alte naţii cu sânge latin suntem mai smunciţi, cum zice Alexa, mai plini de figuri în cap, mai doritori de adrenalină. Îi admirasem mergând semeţ şi drept pe şosele, pe bemveurile lor mari şi călătoare, mai repede sau mai încet şi în foarte puţine cazuri i-am prins cu genunchiul pe jos, îmi aduc aminte şi unde, pe drumul dintre sau prin Koflach şi Judenburg, despre care am povestit mai multe aici. De aici am chiar şi un instantaneu, surprins tot în poziţie semeaţă. Eu ca aşa mergeam eu, el că n-avea încotro, se îndreptase drumul.

Dar să revin la călătoria noastră din mai, când am plecat cu Ina, din Viena, cu destinaţia Mariazell.

Cum GPS nu aveam şi fete eram, normal că la un moment dat am întrebat şi noi pe unde suntem şi încotro trebuie să ne îndreptăm. Un cuplu pe care l-am clasat imediat în categoria “ce oameni drăguţi!” ne-a spus că merge în aceeaşi direcţie şi că putem să ne ţinem după ei. Ups, putem? m-am stresat eu instant. Cu stilul meu very slow de a merge întrebarea era justificată. Dar nu am spus nu şi am anunţat-o doar pe Ina că există un oarecare risc să mă pierd. Ei, nu s-a lăsat chiar cu rătăcit, nu de data aceasta, dar în urmă tot am mai rămas din când în când.

Şi uite aşa ne-am trezit noi două cântând la unison în căşti (nu sunt sigură că asta făcea şi Ina dar prespun, după mişcările capului), bucurându-ne la maxim de un drum destul de îngust, bine asfaltat, printre dealuri verzi, soare, senin, pace… pfui drace, ce fu asta? Bondari bine echipaţi, din specia cu genunchii pe jos de care vă spuneam, mă depăşeau voioşi. Mai încolo poliţia aştepta amabil, cu pistolul de radar întins, să prindă muşte. Şi prindea, culmea e că i-a prins şi pe oamenii noştri drăguţi. Care la fel de amabil şi de calm au plătit, că altă variantă nu se cunoaşte pe aceste meleaguri. Mai târziu am aflat că în ciuda radarelor şi amenzilor elicopterele de salvare coboară des pe acest traseu. Trist şi previzibil, se moare la fel de des.

   

După o curbă am dat de asta. Olala, o fi întrunire? ne-am întrebat şi am parcat fără să stăm prea mult pe gînduri. Era Kalte Kuchl, un fel de Cheia vieneză sau pur şi simplu o pensiune la care se adună weekend de weekend vienezii.

  

N-au trecut nici cinci minute şi făceam poze cu maimuţa, noi fiind, să ne înţelegem, maimuţa. O româncă de mult stabilită pe acolo ne-a reperat şi prietenul ei a ţinut să ne imortalizeze. Li se părea că am venit de tare departe, aşa cam de prin tundră, cred… Foarte interesant e că aceeaşi româncă s-a fofilat când i-am propus să ne primească şi pe noi la mască cu ei (locul era destul de aglomerat), s-a scuzat că sunt deja mulţi şi puf, ca în basme, a dispărut. Am ocupat singure o masă la care ne-au ţinut apoi companie doi motociclişti soţ şi soţie, foarte amablili, dacă nu ne-am fi grăbit le-am fi luat şi un interviu.

 

Dar noi ne grăbeam, trebuia să ajungem la Munchen. Ha, ce vise! Pentru că după ce am trecut de Mariazell planurile noastre s-au transformat din “cum să ajungem noi totuşi astăzi la Munchen” în “unde mama n _ _ _ _ i schimbăm noi cauciucul? Moment foarte frumos descris de Ina aici.

     

PS 1: la cât de ameţită sunt eu nu bag mâna în foc că ăsta e traseul, dar după cum arată nu cred că e foarte departe…


Vizualizare hartă mărită

PS 2: ca să clarificăm, nu am nimic împotriva bondarilor şi nici a motocicliştilor care preferă stilul racing… pe circuit.

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Mica noastră avere - atenţia
Scrisorica întâi - pentru motociclişti
Dileme de parcare

One comment

  1. Tari fotografiile! Imi plac…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *