Cât e de greu să mergi încet

Cât e de greu să mergi încet

Never be afraid to slow down.

 Am fost în călătorie cu Roxana, ţi-am zis deja asta. Avem stiluri un pic diferite… eu trebuie să lupt să îmi mai domolesc avântul, ea câteodată trebuie să îşi dea câte un impuls să ajungă până la o anumită viteză… care de obicei e sub limita maximă admisă. Automat, între cele două moduri de a merge apar mici inadvertenţe, adicătelea mă trezeam că mă apropii prea tare de ea sau, dacă mergeam în faţă, că îmi dispare farul ei din oglinzi…  Atenţie, nu vorbim aici despre diferenţe de mers de la 200km/h la 30 la oră, că atunci ne-am fi văzut la plecare şi la întoarcere, şi nu am fi călătorit împreună.
Asta m-a făcut să mă gândesc la cât e de greu să mergi încet. Am conştientizat treaba asta în mai multe situaţii: pe lângă lacul Riva del Garda, când eram ocupată să îmi iau curbele cu o anumită viteză, că tot mă îndemna drumul şerpuitor, pe când Roxana era ocupată cu admiratul priveliştii absolut superbe (eu jur că nu ştiu unde naiba mă grăbeam), pe autostradă în Germania unde dădeau năvală hoardele de bemveuri şi  alte asemenea utilaje cu viteze ameţitoare comparativ cu ritmul nostru, iar eu încercam din greu şi nu prea reuşeam să o aştept pe Roxana care la plecat de pe loc are alt demaraj, şamd.

de ce sa te grabesti cand treci pe langa asa ceva?

Au fost multe asemenea momente la drum, aşa că mi-am adus aminte de toate momentele când tentaţia de „a-i da gaz” e mai mare decât orice, decât plăcerea drumului,  decât bucuria peisajului, decât ideea că ar trebui să-l aştepţi şi pe celălalt, decât orice.
Păi hai să vedem.

E greu să mergi încet când eşti cu alţii. Când eşti parte dintr-un grup, apare întotdeauna tentaţia de a „te ţine după ei”. Indiferent dacă îţi place sau nu ritmul în care merg, tragi de tine să nu îi pierzi. Tendinţa asta e deosebit de periculoasă la începători. Îmi aduc aminte cum m-am trezit odată acum ceva ani  depăşind într-o curbă cu linie continuă (aveam măcar vizibilitate, măcar atâta), pentru că cei cu care eram mi-au făcut semn de „hai vino, hai mai repede”. Nu era o viteză confortabilă pentru mine, nu era o manevră în regulă, nu m-am simţit ok, şi totuşi am mers în alt ritm decât cel pe care îl voiam.

E greu să mergi încet când uiţi că cel mai repede ajungi acasă când nu te grăbeşti.

Am şi pentru asta o poveste: prima mea căzătură mai nasoală când, după primul meu drum pe Cheia, întorcându-ne pe Câmpulung – Piteşti – Bucureşti am decis că o să mă abat pe la bunici. Asta a însemnat trecerea bruscă de la viteza de pe autostradă la mers noaptea prin sate asfaltate parţial. Mai aveam mai puţin de 10km până la destinaţie, şi „trăgeam” să ajung mai repede. Nici vorbă să adaptez viteza la faptul că era deja noapte, că eram obosită, că erau gropi pline de nisip printre bucăţile de asfalt.
Am ajuns într-o groapă cu cauciucurile într-o poziţie nefirească, scăriţa ruptă, orgoliu şi o mână julite, speriată şi singură noaptea în câmp, fără să am habar dacă mobra o să mai pornească şi dacă trece cineva să mă ajute. A trecut, am ridicat motorul, l-am pornit, şi am mers cei zece km cu piciorul bălăngănind pe lângă locul gol ca o carie al fostei scăriţe.
Am ajuns mult mai târziu decât dacă aş fi mers încet şi cu băgare de seamă.

E greu să mergi încet când eşti cu cineva care respectă viteza legală.

Aici ar fi mult de dezbătut, despre cât de corecte sunt semnele de circulaţie de la noi, despre tronsoane pe care viteza hotărâtă de legiuitor n-are nici o legătură cu realitatea drumului, despre semne temporare de reducere a vitezei uitate pe la lucrări terminate, etc. Dar nu asta vreau să zic, ci că, aşa cum ar fi ele semnele, cel puţin în teorie ar trebui să le respectăm.

N-o prea facem. Hai să fim seriosi şi cinstiţi.

Şi iacătă te trezeşti la drum cu un personaj, într-un grup destul de fain, care merge frumos spre… Vulcanii noroioşi să zicem. Şi intri în primul sat. Brusc, persoana din faţă reduce viteza până la limita legală de 50km/h. Bre, eşti nebun? Nu vezi că e liber? Adică… am putea să mergem cu un 80 măcar!!… Şi totuşi el merge neabătut în viteza legală şi nu i se mişcă acul vitezometrului peste cifra respectivă. Şi repetă treaba asta în fiecare sătuc, chit că e limită de 50, de 70, de cât o fi. Şi te enervezi, îl depăşeşti, mergi mai tare, şi, evident, iacătă că eşti mai deştept. (Şi dup-aia punem afişe din alea cu „vreau o ţară ca afară”).
Atât zic despre subiectul ăsta.

E greu să mergi încet când te filmează cineva.

Aici n-am poveste, am păreri din auzite, de la alţii care merg cu camere lipite te miri pe unde şi se filmează pe chei, prin oraşe, pe unde apucă. Refuz să cred că toţi care merg cu cameră sunt zmei care zboară la sol cu 200 la oră, mai cred că sunt şi oameni care pur şi simplu îşi filmează călătoriile, dar umblă vorba că eşti tentat să mergi mai tare când eşti filmat. Nu ştiu, aşa o fi? Aştept şi alte păreri.

E greu să mergi încet când nu ştii încă să controlezi motocicleta la viteze mici

Deşi s-ar zice că asta învăţăm cel mai bine în şcoli, că doară nu viteză învăţăm în poligoanele alea, pare-se că unii dintre noi au niscaiva probleme la manipulatul utilajului în manevre la 5-10 km/h. Ca atare toate poveştile gen „am scăpat-o în parcare”, sau fleoşc, se înmoaie în vreo curbă la intrarea pe o străduţă în spatele blocului.

Antidotul nu e să tragi de gaz să te duci săgeată eventual către primul gard, ci o combinaţie între point fixation (în sensul lui pozitiv: uită-te unde vrei să mergi, şi nu te uita în jos decât dacă vrei să ajungi pe jos), ambreiaj şi patinarea frânei spate. Eu am învăţat pe cale cea grea cum nu trebuie să iei o curbă la 10 la oră. Mai multe detalii care mi s-au părut folositoare, în special pentru începători, iaca aici.

E greu să mergi încet când eşti invincibil

Când le ştii deja pe toate, sau pe majoritatea. Când eşti „bun”, şi zbori pe stradă printre maşini pentru că ăia oricum se mişcă prea încet pentru tine şi oricum până se prind ei ce s-a întâmplat, tu eşti deja departe. Când îţi cunoşti motorul, ai ceva ani de experienţă, şi eşti obişnuit să nu-ţi stea nimic în faţă. Că oricum te plictiseşti să stai după alţii. Când simţi că „i-ai făcut pe toţi”.
Atunci, în mod special, e foarte greu să mergi încet.

Disclaimer: da, ultimul paragraf e pentru zmei. Şi nu, nu am zis nimica de motivaţia care te-ar îndemna să mergi încet. Asta e o opţiune personală, la fel ca şi purtatul echipamentului. Ai grijă numai să fii mereu conştient de consecinţe.

Ar mai fi şi alte situaţii când e greu să mergi încet. Sigur ar mai fi. Mie nu îmi mai vin altele în minte deocamdata.Ţie?

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Drum de weekend către mare
Brambura în concediu - pauza din Praga
Răzvan Radu, 20 de ani de motociclism

No comments

Trackbacks/Pingbacks

  1. Mi-ar plăcea să mă amendeze Poliţia | SlowRide - [...] cu oarecare eforturi, de a merge în limitele legale şi în vitezele legale… v-am mai povestit. Însă tot mai…
  2. Moto Siguranță la Cluj | SlowRide - [...] alți participanți la trafic, așa că deocamdată noi suntem cei ce trebuie să facem ceva: să mergem mai încet,…
  3. Povestea porcului, sau cum să deformezi şaua la prima plimbare mai lungă | SlowRide - […] te chinui să te adaptezi la stilul celorlalţi de mers. Fii atent la semnele de circulație, la viteza cu…
  4. Balcaniada pe 2 roți - din Deltă spre Macedonia, prin Bulgaria | SlowRide - […] a fost din nou simplu – de la mare nu ajung într-o zi la Skopje (sunt peste 700 de…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *