Orientarea turistică la femei

Orientarea turistică la femei

sau Cum să înghesui 5000 de km într-un traseu de 4500

Am calculat pe viamichelin înainte să plec cu Roxana traseul pe care îl vom face, şi mi-au dat cam 4400- 4500 de km. Bun. Hai să zic că o parte (dar câtă parte poate să fie şi aia?) ar fi fost căutatul cazărilor în oraşe.
Dar cum am ajuns totuşi la 4946 km??? Atât am făcut eu din poartă-n poartă.

Poi e simplu. Eu am fost cumva delegată cu găsitul traseului. Eu şi cu minunatele mele abilităţi de orientare turistică, împreună cu vreo două-trei hărţi. Pe una am bătut-o. Da, pe hartă, dar hai să nu o luăm ’naintea poveştii.

Deci ne-am rătăcit de dracii ne-au luat. Concluzia articolului o să fie simplă: ia-ţi bre un GPS după tine că te scoate din… pardon. Din multe te scoate voiam să zic.

 Prima:

 Primim sfat de la Cristi, care ne-a însoţit o bucată mică de traseu, şi anume din vama Borş până în apropiere de Viena: vezi că aştia îţi dau din timp avertizari pentru ieşirile de pe autostradă, vezi că le repetă, şi vezi să nu schimbi direcţia până nu îţi zice vreun semn că poţi să schimbi. Adicătelea cum ar veni ca la proşti, nu ca la români, că noi suntem mai perspicaci şi în general autorităţile rutiere ne lasă să ne prindem singuri pe unde ar trebui să mergem, de ce să ne mai pună semne.

 Sfatul era  pentru că urma să intrăm în Viena de pe autostradă şi trebuia să nimerim un anume nod. Mă uitasem pe hartă, memorasem eu pe unde urmează să o cârmim.. vine semnul. (paranteză: mergeam cu soarele care apunea în ochi, şi toate indicatoarele erau contralumină, asfaltul era strălucitor şi orbitor. Ca să vezi că am şi scuze…)
Vine semnul, da? Nodul Schwechat. Şi-acu îl ştiu!!! Brusc, la dreapta, fără repetare, fără să îmi zică de 3 ori ca la proşti, semn, ieşire, trec, pa, că eram pe autostradă şi nu mai aveam pe unde să întorc.

Opresc. Mi-aduc aminte frustrarea care mă mistuia, că mă chinuisem o grămadă să reţin străzile pe care urma să mergem după ce am fi nimerit ieşirea asta. Roxana era zen. Lasă bre, că mergem înainte.

Normal, am mers, am intrat în Viena, ne-am dat seama că suntem pierdute în spaţiu (cum naiba să găseşti un hotel când habar n-ai unde eşti?), şi am luat un taxi. Da, două mobre, am luat un taxi, o cucoană care iniţial s-a făcut că nu pricepe sau chiar n-a priceput, ne-a dus la dracu cu caii (literalmente), i-am mai explicat o dată unde trebuia să ajungem şi ne-a lăsat într-un final în poarta hotelul. Final de 26 de euro.

 Aşa a început totul şi sub auspiciile ăstea am stat până în ultima zi.

 A doua:

Evident şi la ieşirea din Viena am fluturat un pic prin Mödling, Vösendorf şi-alte suburbii asemenea. Într-un final ne-am aşternut la drum, mi-am făcut pana de cauciuc, de care v-am povestit, şi hai să căutăm cazare. În Liezen, Austria.
Pentru că era oprire neaşteptată pe traseu, nu aveam evident nici o rezervare. Orăşelul ăla era cât pe-aci să nu aibă nici un loc de pus capul pe pernă. Şi hai să întrebăm pe lume. Lumea, civilizată, frumos îmbrăcată şi nevorbitoare de limbă engleză. Numa în germană. Multă germană. Multe cuvinte. Ei, binevoitori, ne-au explicat exact unde trebuie să mergem. Am înţeles numa’ Links şi Rechts. Am încercat noi stânga – dreapta: ba sus pe deal, pe serpentine, că urma să existe,  posibil, vreo pensiune la vreo 20 de km de orice. Ba jos prin oraş după semne. Am şi găsit pensiune. Mare, frumoasă, închisă.

 Într-un final am găsit şi unicul hotel din oraş. Îl vezi în poză? Exact. Mă rog, era la două minute de unde ne oprisem prima oară când ne-am apucat de căutat. Ca la căutatul de pantofi: după 200 de magazine îi iei tot pe primii pe care i-ai văzut.

aici. vezi hotelul?

 A treia:

 E simplă. În Munchen am repetat istoria cu înfiptul în oraş de pe autostradă pe partea greşită. Întrebat, întrebat, întrebat, mers mult, ieşit din oraş (eram cazate în Haar. Suspectez că ăsta nu e cartier ci tot vreo suburbie). Cu greu, şi fără taxi, am ajuns. Dă jos bagaje, echipament, cutii, plase, etc. Ne cazăm. Aş fi băut o bericică şi cu ochii. Roxana mea îmi zice: păi stai că trebuie să găsim sediul BMW. Serios? Să găsim? Adică… iar? Iar??

 Bine, mergem să găsim. Obosită, îi zic Roxanei să meargă ea deschizător de drumuri, mă ţin după ea, că e mai uşor. Am reuşit fix până la prima intersecţie unde, pe acelaşi panou erau două săgeţi: una, prima la stânga, Salzburg, a doua tot la stânga, Nürnberg. Noi trebuia să mergem spre Nürnberg. Roxana a zbughit-o pe prima. Am claxonat, fluierat, făcut dansul ploii, ridicat mobra deasupra capului şi fluturat în semn de adio din ea ca din batistă… degeaba. A plecat. Fuguţa şi eu după ea, depăşit, scandalizat, întors printr-o mare buclă, am mers după nişte semne care arătau către Haar şi către autostradă, şi-i arăt Roxanei semnul.
Aaaaa…. pe a doua trebuia s-o luăm?? Ea, tot zen.

pe malul autostrazii.. aaa, lacului Chiemsee

Bun, continuăm, ne plictisim, ieşim complet aiurea de pe autostradă, nu mai ştiu de ce, şi, mare-ţi-e-grădina-Doamne, nimerim lângă un sediu BMW. Evident, altul decât ne trebuia, dar am mai obţinut nişte indicaţii.

 Să vă mai zic cât ne-am învârtit până l-am găsit? Sau cum la întoarcere am ieşit iar aiurea de pe autostradă şi am nimerit într-o parte complet necunoscută de oraş? Şi ce emoţii aveam că nu ştiam dacă Roxana iese după mine? Nu mai zic. Am intrat la loc, am găsit drumul, hotelul, şi fix numa o bere în tot Munchenul, pe care nici nu l-am văzut, nici nimica.
Ce trebuia să facem noi la BMW vă zice Roxana. Eu zic că numa distracţia asta cu croşetatul când pe când afară de pe autostradă a fost lejer la vreo 80 de km.

 O să continui data viitoare cu zburdatul prin vii la italieni, cu cât înseamnă la femei 20 de metri, cum am pierdut-o de două ori pe Roxana, de ce am bătut harta aia… şamd.

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

#MyDanube: Pe Dunăre în jos de la izvoare la vărsare
Iubim 2 Roți și în 2015
Donează sânge!

5 comments

  1. Da, am citit si eu articolul ala.. Nu am priceput insa in ruptul capului cum sa faci asa ceva. Hmm, poate de-aia Alexa noastra, desi avea GPS cu ea, n-a vrut sa-l foloseasca??!?

  2. Bravo ei 🙂

    vara trecuta era sa patesc ceva similar, ca eram in masina cuiva care insista sa mearga pe GPS; dupa ce m-am prins ca bestia ne-a trimis de doua ori dupa seminte, in directie opusa, am implorat sa revenim la orientarea empirica, dupa soare; mai ales ca tot ce aveam de facut era sa mergem spre est!!!

  3. bre, eu inteleg cum poti sa te ratacesti dupa GPS, am ajuns intr-o vacanta in varful unui deal in bulgaria, care nu continea asfalt, era un fel de poteca cu urmele de la alte masini care se mai ratacisera p-acolo. Dar ce nu inteleg este cum sa mergi atata a prost intr-o directie… Refuz sa cred ca aci e numai vina gps-ului 🙂

  4. Păi, vă zic eu cum se poate, că am ars ambreiajul urcând la Iezer.
    Am coborât “gravitaţional” până în locul unde am găsit o linie de semnal telefonic, am trimis coordonatele unui prieten să vină după mine şi m-am pus pe aşteptat. Exasperat, dupa câteva ore bune, sun şi aflu că omu’ meu era în alt judeţ. Ce se întâmplase?
    Introdusese coordonatele mele (în zecimal) în grade hexazecimale….
    Deci, se poate.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Wadi Rum: trei zile de linişte, în deşert | impresii din lumea mare - [...] palmă ai reuşi? Eu sunt sigură că nu, nici pe drumurile normale nu mă descurc mereu, am dovada aici.…
  2. Orientarea turistică la femei (II)sau Cum să înghesui 5000 de km într-un traseu de 4500 | SlowRide - [...] Data trecută  am rămas prin Munchen, după ce ne-am chinuit pe autostrăzile nemţilor de ne-a luat gaia. [...]
  3. Despre Munchen… mai nimic | SlowRide - [...] apucat Ina să promită în articolul cu rătăceli că îţi povestesc eu mai multe despre Munchen. Dar despre cum am…
  4. #MyDanube: Donauinsel – un parc în calea inundaţiilor | impresii din lumea mare - [...] cele patru vizite pe care i le-am făcut până acum. De vreo două ori pentru că eram ocupată cu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *