Ce zici, ne întoarcem?

Ce zici, ne întoarcem?

Prima dată i-am văzut oglindiţi, ca o amintre frumoasă şi impresionantă, în privirea entuziastă a părinţilor mei. Apoi i-am admirat în poze. Nu a trecut mult şi i-am regăsit în acuarele. O anumită fotografie a Mariei, colega noastră din LumeaMare, mi-a rămas în suflet şi la ea mă gândesc de fiecare dată când pronunţ numele Dolomiţilor. A fost ca o dragoste prin corespondenţă, cu certitudinea că voi avea ocazia să ajung să văd şi cu ochii mei obiectul adoraţiei şi că nu voi descoperi în locul munţilor maiestuoşi şi stâncoşi vreun deluşor molcom şi pitic. Ştiam că nu voi fi dezamăgită şi abia aşteptam să ajung la prima întâlnire.

I-am întâlnit prima dată în mai 2012, când am ajuns acolo pe două roţi, împreună cu Ina, pe traseul de care v-a povestit ea deja aici.

Am traversat Austria şi am intrat în Italia pe altă rută decât cea pe care ne-o propusesem. Un alt vis, ce datează înainte de a ajunge la Dolomiţi, era să merg pe Grossglockner. Dar după ceva emoţii cu motocicleta mea, care dădea să se înece de la atâta ploaie, după ce ne-am făcut curaj uscându-ne într-un bar de motociclişti, am decis că urcăm pe Grossglockner orice ar fi. Din pacate în scenariul cu „orice ar fi” nu prevăzusem şi barierele, unde a trebuit să ne resemnăm în faţa unui refuz. Acolo la înălţime ningea iar drumul se închisese temporar.

Un cuplu de români ajunşi acolo ca şi noi, cu alt scenariu în cap, ne-a imortalizat descumpănite, în ploaie:

Am făcut cale întoarsă şi am intrat până la urmă în Italia, apucând-o pe drumul spre Lago di Misurina. După cum spuneam mai sus, ştiam că nu voi fi dezamăgită de Dolomiţi. Dar pentru că Murphy e veşnic prezent, nici nu mă aşteptam ca Dolomiţii să mă întâmpine ascunşi în ceaţă, cu grade puţine în aer şi cu destulă apă care se încăpăţâna să curgă din cer. Mă uitam la formele uriaşe care se ghiceau prin pâclă şi prin viziera mea udă şi sufeream în tăcere, sperând că a doua zi nu va fi la fel, nu puteam să cred că natura îmi va juca o astfel de festă. Pe de altă parte, dacă aş fi putut, aş fi transformat costumul de poaie al Inei într-unul cu adevărat impermeabil, pentru că starea ei de spirt, departe de a fi una pozitivă, îmi umbrea şi urma mică de bucurie ce mi se instalase în suflet, odată cu speranţa, aia despre care ăi mai învăţaţi spun că moare ultima.

Am ajuns aşadar destul de ude la hotelul luxos de lângă Lago di Misurina, cu mâinile încreţite şi albăstrui, de la frigul amestecat cu ceva culoare (ca să nu zic jeg) ieşită din mănuşi. N-am să uit cum recepţionista, o fiinţă foarte dulce şi îngăduitoare, nu a avut pic de milă de noi şi, în ciuda bălţilor pe care le lăsam pe jos, ne-a pus să ne căutăm mai întâi de acte, neputând nicicum amâna formalităţile de check in. I-am dat o notă proastă şi ne-am exprimat în cuvinte şoptite admiraţia pentru inteligenţa ei, după care am călătorit vreo juma’ de oră pe culoarele lungi şi întortocheate, pentru a ne duce bagajele ude în cameră. Unde eu cel puţin am scos urgent totul din genţi, nu vă explic cum arăta eleganta cameră în cel mult cinci minute de la sosire.

Ina a intrat la duş şi n-a mai ieşit o vreme îndelungată, au turnat din sticla de palincă şi era să nu mă mai opresc. Am tratat-o apoi şi pe Ina cu aceeaşi poţiune vindecătoare, după care ne-am dres cu un pahar de vin în barul hotelului. Şi e drept că a doua zi am fost sănătoase tun şi…
… încântate la maxim să vedem cerul senin şi lacul pe care nu am mai avut forţă să îl băgăm în seamă în seara cea udă! Şi ia uite ce ratasem:

Ne-am plimbat puţin pe malul lacului, am savurat priveliştea şi micul dejun, apoi ne-am echipat şi am plecat zburdând în căutarea raiului motociclist, pe curbe şi ace de păr, spre Cortina d’Ampezzo, Andraz, Passo Pordoi şi Passo di Sella. Eu n-am numărat acele de păr dar Ina zice că au fost cel puţin vreo 150. Mie îmi plac, cât de cât, ei nu, dar până şi eu am zis, după această zi, că dacă mai văd un semn cu „tornante” în faţa ochilor vomit. Am mai văzut şi n-am vomitat, dar e cert că ziua aceea a fost cea mai frumoasă din toată excursia noastră.

O zi limpede, cu cer senin, aer curat, drumuri libere şi mulţi motociclişti care, de cele mai multe ori, ne depăşeau. Ce să mai zic, pe Pasul Falzarego ne-au depăşit chiar şi bicicliştii, dar nu orice fel de biciclişti, ci unii care se acompaniau sau chiar participau la Giro d’Italia. Undeva sus, tot pe Falzarego, am fost opriţi pentru vreo două ore, tocmai pentru a lăsa participanţii să treacă în siguranţă. Iar când au trecut, WOW! Probleme cu acele de păr? Nuuu, de unde, o adevărată plăcere să le atace în viteză, în timp ce schimbătoarele de viteză cloncăneau iar maşinile şi motocicletele care însoţeau bicicliştii scârţâiau din roţi, reuşind cu brio să nu intre în spectatorii care strigau încurajări de pe margine. Să fi plănuit şi nu am fi reuşit să prindem ocazia de a vedea în direct aşa ceva.

După astea două ore am plecat mai departe şi, de atâta entuziasm, abia dacă am reuşit să oprim o dată sau de două ori pe Pasul Pordoi, poate că cel mai spectaculos din toate, dar de pe care avem cele mai puţine poze. Semn că mă mai aşteaptă sau… ne mai aşteaptă pe acolo. Fie, o să împart dragostea pentru Dolomiţi cu Ina şi cu voi toţi, ştiu că nu pot să o ţin doar pentru mine.

Am continuat apoi cu Pasul Sella, pe unde am mai oprit puţin să ne băgăm cizmele în zăpadă sau să ne întindem pe iarbă şi să tăiem cu biceagul nişte şuncă locală, ceva mult mai rafinat decât slănina de pe la noi.

Iar drumul şi curbele nu s-au oprit aici, ci au continuat cu un drum îngust spre cel mai frumos loc de cazare pe care l-am avut în tot traseul, cu vedere la Dolomiţi, desigur…

„Ce zici, ne întoarcem?” ne întrebam una pe alta seara, privind soarele cum mângâia extrem de sexi stâncile roşiatice.

Închei şi eu cu aceaşi întrebare, adresată tuturor în general şi câtorva persoane dragi în particular: „Ce zici, ne întoarcem?”

Paravion.ro este partener SlowRide şi ne-a susţinut in această primă deplasare.

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Claxonul prieten și frâna - înger păzitor
#MyDanube - drumul către Ulm
Lista incompletă a situațiilor cu risc de accident

4 comments

  1. Io ma intorc si daca n-am fost! >:D<

  2. Cu siguranta unii se vor intoarce, altii (ca mine) care au auzit deja povesti grozave sia-u mai vazut si fotografile, se vor duce pentru prima data. Ma tot tenteaza un traseu de urcat pe acolo.

  3. Sunt convinsa. Noi chiar o sa aflam mai multe detalii despre ce se mai poate face acolo, o sa scriem mai multe detalii pe LumeaMare.

  4. Una la mana: clar tre sa ne intoarcem, mai pe caldurica, sa facem Grossglockner-ul ala. Am auzit de bine despre el…dar si ca e foarte aglomerat. Si ca de banii aia de intrare merge sa-l faci de 2-3 ori :)))Si in plus, parca zisesem ca la anul ajungem la Garmisch??? 😀 tot p-acolo e!
    A doua…. in poza cu combinezonul inca nu eram uda, d’apai apoi… si-n suflet imi intrase ploaia!! sau, ma rog in parti pe care nu le pot numi aici, asa ca ia de unde nu-i relaxare.
    Iar cu dusul a fost absolut genial, ca stateam sub apa calda de cateva minute bune, tot incercand sa ma termoreglez la loc. Pana cand m-am indurat sa ies numai ca sa vad ca Roxana nu e gata, asa ca tusti la loc, la caldurica!! Normal ca palinca de dupa a venit… manusa! (manusa uscata nu ca a mea!)
    cat despre acele de par, numa un pic vreau sa ma laud, ca in ultima tura pe care o facui, transalpina+ transfagarasan, parca s-au mai asezat lucrurile. Cred ca tre sa mai bag o tura repede pana nu uit ce-am invatat. Ce zici, Roxana? :))

Trackbacks/Pingbacks

  1. Câţi kilometri faci într-o zi? | SlowRide - [...] -          Pe drumuri foarte virajate, gen pasuri, numărul de kilometri pe care îi poţi parcurge scade simţitor. Cât ăi…
  2. Cel mai mult iubesc România atunci când călătoresc | impresii din lumea mare - […] când am ajuns eu cu motorul într-o noapte rece, udă fleașcă, la recepția unui hotel din Lago di Misurina?…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *