Brambura în concediu (II)

Brambura în concediu (II)

Budapesta, traversată în două rânduri, la căutarea campingului, a avut totuşi parte de respectul cuvenit. Am executat câteva haine şi m-am spălat pe cap cu apă rece (că cea caldă era redirecţionată spre maşina de spălat. A revenit – Murphy rânjeşte mulţumit – abia după ce m-am terminat de şters, învineţită de frig). Apoi ne-am luat picioarele în spinare şi hărţile în buzunar şi am plecat la o plimbare aşa cum se cuvine.

Am tras obloanele pe la ora 2. Asta a făcut ca la ora 6 când a sunat telefonul cu rol de alarmă deşteptătoare, să îmi lipesc fața de cearşaf (vorba vine) şi să ameninț tot ce era viu şi mişcător, cu râuri de suferinți.
N-a mers.
M-am târât afară din sacul de dormit, prin frigul din iarbă. Cu două pahare mari de ness fierbinte, ne-am limpezit ochii prin harta Europei, stabilind traseul care ne-ar fi purtat din Budapesta în Bratislava.

toate bagajele noastre

plecarea din Budapesta

Trişti şi adormiţi (mai mult eu) am început să adunăm muntele de bagaje. Am făcut o poză tocmai fiindcă nici mie nu îmi venea să cred că am plecat cu ATÂTEA de acasă.
Din camping n-am făcut nici măcar un kilometru înainte să ne apuce disperarea, cautând prin hartă drumul de ieşire. Nu înainte de a revedea centrul Budapestei, cu arhitectura enervant de bine conservată a clădirilor.

pasajul comercial care mi-a taiat rasuflarea

Budapesta, Parisi Udvar – pasajul comercial care mi-a taiat rasuflarea

Şi nu înainte să oprim la unul din pasajele comerciale care mă ameţise, cu frumuseţea sa, în seara precedentă. A fost genul acela de moment în care cuvintele se pierd undeva în spate şi nu îţi rămâne decât vreo singură replică, pe care o tot repeţi ca să nu pierzi contactul cu realitatea. În bunul sprit dâmboviţean şi dând pe-afară de emoţie artistică, eu nu puteam să spun decât “bă! eşti nebun?!”. Bine ca nu ne pricepuse nimeni, că ne-am fi făcut de băcănie.

Budapesta, panorama de la palatul regal

A urmat curtea palatului regal. Ne-am infiltrat în valurile de turişti din toate colţurile Asiei, cât să vedem un colţ, două, de panoramă a oraşului. Frumos, nu spun nu, dar parcă tot ne trăgea aţa spre asfaltul întins. Asfaltul ăl şerpuitor şi lung, nu aşa, fragmentat de semafoare şi treceri de pietoni.

Memoria îmi spune că am dat o tură prin miezul oraşului, ne-am mai amintit câte ceva din plimbarea pietonală din seara precedentă şi cumva-cumva am prins drumul spre Tatabanya şi graniţa cu Slovacia.

Fideli ideii de a nu ne plictisi pe autostrăzile nimanui, ne-am aventurat pe tot soiul de drumuri naţionale şi – ici colo – chiar judeţene.
Fidelă încăpăţânării proverbiale, am lăsat GPS-ul să doarma în tankbag, cât timp urmăream (pe sărite) indicatoarele.
Aşa s-a facut că în apropiere de Slovacia, nu eram sigură nici unde suntem, nici încotro s-o apucăm. M-am căţărat confuză pe betonul-parcare din faţa unui sediu bancar, într-un sătuc de graniţă. Nu săriserăm încă pârleazul şi nu eram taman siguri unde-i podul. Din trei casiere, una nu bunghea fie şi o boabă smochinită de engleză. Dar s-au prins că încerc s-ajung din Komarom în Komarno (la dracu, nici numele nu mă ajutau prea tare). Astfel că, după sensul de mişcare al mâinilor, am înţeles că ţinem drept până la (învartit mâinile ca la mestecat ceaiul) giratoriu şi facem dreapta.

La ieşire am văzut şi mare-harta-regiunii înşirată pe perete. Inutil, încât mi-era imposibil să pricep unde dracului sunt. Dar am mers pe încredere.

Am trecut prin graniţă ca gâsca prin apa. Mai exact două gâşte, iar apa era ditai Dunărea. Dar se pune c-am trecut. Mi-ar fi plăcut să stau de-o poză, dar contextul nu era tocmai favorabil.

Komarno, Slovacia

M-am resemnat la umbra primei statui din Komarno şi gâlgâind la prima sticlă de apă luată din eurocenţii puşi deoparte de-acasă. Din orăşelul numit mai sus nu am văzut decât statuia cu pricina, două clădiri şi un şoricel care mi-a traversat fix pe sub nas, cât să mă ia cu palpitaţii şi să-mi vină să salt picioarele din scăriţe.

De-acolo n-a mai fost mult. Am sărbtorit prima mie de kilometri printr-un plin de benzină şi-am mestecat asfalt şi lucrari pe DN cât să ne ţină de foame.

Bratislava am năvălit-o trecut de amiază. Am tăiat-o până în centru, ne-am aciuat sub prima umbră de-am găsit-o şi acolo am început să ne întrebăm unde drac dormim noi. Harta ne arăta vreo 2 campinguri dar aşa, cu marjă de 2-3 km pătraţi. Nu prea mai aveam poftă de încă o aventură. Am încercat să smulgem ceva informaţii de la trecători, dar păcătoasa de limbă engleză rămânea un mister. Ca şi locul nostru de dormit.
Ofilită, epuizată şi fără nicio speranţă, abordez un june pe care îl întreb – mai mult ca să mă aflu în treabă – dacă vorbeşte engleză.
“Sigur, cu ce vă pot ajuta” îmi răspunde cu un accent răspicat de mi-au tremurat genunchii de fericire. Repede, să nu-mi scape prada din mâini, îl târăsc spre mobre, pripindu-mă să-i zic repegior ce-mi trebuie: nani-pui, băiete, că viu de departe!

Ne explică molcom cum vine treaba cu lipsa locurilor de campare din capitala ţărişoarei lui. Apoi ne îndreaptă roţile către Zlate Piesky (“nisipurile de aur” în traducerea bunului nostru samarinean). Un complex de agrement, la câţiva kilometri de oraş, care ne-ar fi îndeplinit toate aşteptările.
Nu plec de-acolo până când Cosmin nu îmi promite că a doua zi mă va aduce la aceeaşi adresă. Nimeriserăm să ne oprim fix de-a dreapta gardului cimitirului Ondrejský, din miezul centrului vechi al oraşului. Intuiam pe-acolo ceva monumente demne de văzut, deci mă încăpăţânam să nu-l ratez. Avea să îmi iasă pe nas această hotarâre. Pe nas şi pe urechi, să mă satur de idei fixe. Dar să n-o luăm înaintea poveştii.

Deocamdată suntem în 8 august, în miezul oraşului şi visăm la o bere şi-un cort ridicat. Nimerim cu eforturi straşnice autostrada potrivită, căci pe-acolo ne explicase tânărul nostru drumul (dacă cineva vrea să întrebe de ce n-am pus GPS-ul, să n-o facă. N-aş şti să răspund. Probabil că undeva dincolo de oboseală, era încăpăţânarea “forţelor proprii”).
Luăm aşadar ţintă Zilina, urcăm pe autostradă şi… ne dăm jos. Brusc. După vreun km.
Ne adunăm la o margine de asfalt, schimbăm „impresii“, ne revenim din derută, atacăm o blondă care ne spune că mai avem vreo 4 km până la destinaţie şi ne urcăm la loc.

A meritat suceala cea învârtită. Zlate Piesky e un camping aerisit, curat, complet utilat, decent la bani şi generos în ofertă. Stau mai prost cu trezirea, ce-i drept, ca a doua zi dimineaţa urma să tânjim după ceva care să semene unui mic dejun. Ne-am răsfirat bagajele pe jos. Cosmin a avut prima ocazie să se simtă din Neaderthal când a bătut cuiele de la cort cu un pietroi de două ori mai mare decât capul meu.

Da. Şi eu regret lipsa pozelor. N-am fost inspirată.

Sera a venit simplu şi a adus cu sine două beri. Una brună, fiindcă nu m-am priceput să-mi comand blondă. Aşa că.. ne-am sacrificat şi-am mai cerut două. De data asta, le-a luat barbatul, mai priceput în ale alcoolui decât mine. Fireşte.

Dar despre cum se învârte un om de 3 ori într-un perimetru sufocant de mic precum şi cum se încheie brusc, la jumătate, drumul unei zile, în episodul următor.


View concediu 2 in a larger map

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

În curând!
SlowRide faţă în faţă cu Viena
Lună de miere grecească pe motociclete cu cetățenie română (partea III)

9 comments

  1. Macar n-ai luat 4 beri fara alcool ca Bogo!!!
    Dar tot trebuie sa intreb. De ce n-ai pus femeie GPS-ul ala??? Inteleg ca eu m-am ratacit cu Roxana de ne-a luat sfantul, dar voi??? ce-avuserati? :))

  2. Noi suntem curajosi si nu depindem de tehnologie! :))

  3. cladirile enervant de bine conservate din buda si pesta in marea lor majoritate ar trebuisa fie in proprietatea statului roman. da’ ungurii nu si nu….ca le e frica sa nu de vina buda si pesta al doilea mare oras al romaniei:))si nu glumesc cu chestia asta ….is serios… cu nem tudom……ca ungurii is needucati intr-ale limbilor stiam de mult…da’ cand o ziceam se uitau cosmopolitii si europenizatii urat la mine si ma blagosloveau cu apelative precum “fasci…retrog…nation….”bla bla bla:))nu puteai sa faci pe dracu’n patru sa eviti tara oamenilor fara tara????;) p.s. faina tura, oricum:):P

  4. Nu ma contrazic cu istoricul din tine. Vazui chestii faine in Ungaria. Si, cel mai important, vazut o tara curata si cu destul de inteligente decizii administrative.
    Nu-mi pare rau ca am traversat-o, mai putin ca am gasit cel mai prost drum al lor. Dar asta… mai tarziu, in alt episod.

  5. Mie imi place Ungaria asa cum e si respect ungurii. Atat pe cei din Ungaria cat si pe cei din Transilvania. Nu ma leg de detalii istorice pentru ca nu am pretentia ca le cunosc atat de bine. Dar felul in care isi iubesc si recpecta la randul lor tara e de admirat, ar trebui sa invete romanii multe de la ei. Si acum pe bune, sa zicem ca am avea noi Budapesta, ce s-ar alege de ea?
    Cat despre limbi straine mergi putin mai incolo, in Austria, Italia… si o sa vezi ca nici ei nu stiu, asa ca nu cred ca merita sa fim atat de drastici.

  6. eu ii respect in mod special pe maghiarii c are locuiesc in Romania, uneori ei sunt mai romani decat noi iar atitudinea lor fata de ungaria nu difera foarte mult de a mea si este trist pentru ungaria. am venit cu o informative interesanta (sper) referitoare la budapesta si cladirile ei. in noiembrie la o conferinta la care am fost si eu present, iulian fota spunea ca viitorul uniunii europene sta in estul europei. atunci nu am crezut aceasta afirmatie, la ora aceasta o consider cat se poate de reala.motivele sunt chiar cele enumerate de tine, o populatie vestica mediocra din punct de vedere educational. retorica de gen”ce ar fi daca…” nu aduce nimic pozitiv in discutie pentru ca porneste de la premise ca romanii automat ar face ceva rau…..budapesta a luat amploare sub ocupatie austriaca, bucurestiul dupa obtinerea independentei…care din capitale reprezinta mai bine natiunea sa? praga este in aceeasi situatie cu budapesta…atat ungurii cat si cehii nu fac altceva decat sa conserve lucrurile facute de altii…incerc sa punctez aceste lucruri pentru romanii nu sunt constienti(inca) de faptul ca tot ce am facut in aceasta tara(cu bune sau cu rele) a fost realizat prin propriile noastre forte, spre deosebire de multi altii…p.s. stiai de exemplu ca maghiarii considera ca romanii sunt slavi? sau ca sunt veniti pe aceste pamanturi in sec. XIII. nu pot sa respect o natiune decat masurand si respectul care acea natiune mi-l arata mie:))

  7. Posibil sa ai dreptate. Din perspectiva mea marunta si marginita (si nu fac misto, chiar asa e) eu ma uit la prezent si la ceea ce se vede, la ceea ce se intampla acum, aici si acolo. Ca unii stim sa conservam, ca altii nu… e clar ca tu stii mai bine cauzele si poate ca si ce ar putea aduce viitorul. Eu calatoresc aici si acolo si asta e ceea ce vad. Un oras f frumos, Budapesta, care momentan este in Ungaria. A inceput sa ma enerveze din ce in ce mai tare si afirmatia ca “Romania e frumoasa, pacat ca e locuita”, desi la un moment dat mi se parea amuzanta. In aceeasi ordine de idei , mi s-a parut doar cam agresiv, ca atitudine, sa acuzi toti maghiarii ca nu au tara. Cei care sunt nascuti acolo si traiesc acolo sunt oare straini? La ce ne raportam?
    Mai departe chiar nu ma simt in stare sa intru in polemica, nu pot sustine un punct de vedere just si documentat. Dar repet, eu vad cu ochii si stiu ce imi place. Iar respectul il arat nu in functie de cum sunt privita, de ce as face asta? S-ar putea ca altii sa ma trateze prost pentru ca si-au facut o impresie gresita despre romani in baza unor experiente concrete, asa cum tu ai putea sa ii numesti pe toti maghiari inculti si mediocri. Nu mi se pare corect.
    In fine, nu stiu daca am reusit sa fiu coerenta…

  8. Dane, facute de de ei, de altii, de extraterestri, important este ca nu sunt lasate in paragina, ca nu vezi bataia de joc fata de trecut, indiferent sub domnia, dominatia, suprematia oricui ar fi fost. da. Ruinele noastre sunt ale noastre. Casele care se darama, uitarea, necunoasterea, ignoranta, povesti care se sterg – da, sunt ale noastre si nu avem de ce sa ne mandrim cu ele.
    Daca vorbesc admirativ despre anumite realitati din Ungaria, Austria, Slovacia, Cehia (tarile in care am trecut) nu inseamna ca vreau sa ma mut acolo sau ca imi neg apartenenta. Dar nu poate sa nu ma doara ca altii stiu sa fie destepti si sa isi conserve trecutul (exploatandu-i si potentialul turistic) si noi stim doar sa ne lasam dominati de cei care stiu sa isi urmareasca interesele. personale. Ma rog, nu vreau sa alunec in politica ori ceva similar.

    Multam de vizita. Si de comentariu. Si de apreciere.

  9. Iata ca li se poate intampla chiar si celor mai buni dintre noi! Fapta ramane totusi antologica. 🙂

Trackbacks/Pingbacks

  1. Brambura în concediu (III) | SlowRide - [...] de 9 august ne găseşte, după cum v-am povestit,  în Zlate Piesky, la o aruncătură de băţ (ce-i drept, cam…
  2. Brambura în concediu (I) | SlowRide - [...] Mai avem capitale şi rătăceli în program. Dar toate, în episodul următor. [...]
  3. Brambura în concediu - pauza din Praga | SlowRide - [...] cum v-am povestit aici și aici și aici și aici am plecat de-acasă întru cucerirea Pragăi, destinaţia noastră de…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *