Orientarea turistică la femei II

Orientarea turistică la femei II

sau Cum să înghesui 5000 de km într-un traseu de 4500

Data trecută  am rămas prin Munchen, după ce ne-am chinuit pe autostrăzile nemţilor de ne-a luat gaia.

Ziua următoare o vedeam mult mai în roz, urma să ne întoarcem prin Austria, şi să coborâm frumuşel către Italia, după ce vom fi fost pe Grosslockner. N-am mai fost acolo. Dar cum asta nu a ţinut de voinţa sau ştiinţa noastră, n-o s-o trec la rătăceli, deşi ne-am bâlbâit un pic prin Mittersill – Zell am See – Mittersill. În Zell am See am găsit un bar mişto de bikeri. Dar să nu divaghez.

bar de bikeri in Zell am See

Nu ştiu dacă am bântuit prea mult în ziua cu pricina, că oricum nu asta era mare problemă, ci aceea că eram ude până sub cască, pentru că ne-a plouat de ne-a zăpăcit. Cele două broaşte din cizmele mele se simţeau foarte bine. Cum care broaşte? Alea care au crescut acolo odată cu creşterea nivelului apelor în cizme.

La fel, nici de următoarea zi n-am a mă plânge, deşi am nimerit pe un drum care la noi ar fi fost un forestier nenorocit. Am nimerit după 2-3 bâlbe, stânga-dreapta, întors, plus: întrebat o şleahtă de indigeni care de fapt… nu erau italieni, ci arabi, sau pe-acolo, şi care colac peste pupăză nici nu se omorau cu vorbitul limbii italiene.
Zic de drum ca ar fi fost forestier la noi, pentru că era în vârful unor dealuri, lat cât o bandă, şi asfaltat. La noi nu s-ar fi chinuit autorităţile să asfalteze aşa ceva. Mă rog, am nimerit relativ bine, comparativ cu restul de performanţe pe care le-am atins în materie de rătăcit la drumul ăsta. Destinaţia fusese Monte di Mezzo , pe lângă Bolzano, în Italia. Aci.
Dar hai s-ajung şi la subiectul nostru.

 

uite-atata de mare e drumul. Da, cu doua sensuri.

 

 

Ce vedeam pe geam de la cazare. Monte di Mezzo

 

Cum să nu găseşti traseul stabilit de-acasă:

Mă uitasem eu frumuşel pe “n” hărţi, lipisem bucăţi de traseu, şi urma să-mi iasă călătoria-minune dacă mă uitam în paginile ghidului după care m-am inspirat. Toată şmecheria era să evităm drumurile principale.

Apăi le-am evitat nenică. Am ajuns prin viile oamenilor, sus pe dealuri, jos de pe dealuri, ‘napoi sus, întrebat italianul zăpăcit “unde e bre Spormaggiore?”, că noi, păcatele mele, eram în Sporminore, şi ăla nu apărea la mine pe hartă… italianul n-a priceput neam ce făceam două pupeze rătăcite prin curţile lor, dar ne-a zis pe unde s-o luăm.

printre vii

Degeaba. Nimic n-a ajutat. Nu am găsit traseul propus de-acasă. O să mă dau nevinovată şi o să zic că de fapt pe harta mea nu apăreau sătucele ălea atât de mici, iar indicatoarele erau numa spre sătucul următor, care evident, nici ăla nu era pe harta mea. Într-un final am renunţat (ciudat, pentru o berbeacă întărătnică ce mi-s), şi am ales o variantă mai uşoară şi care apărea pe hartă. Am nimerit prin Molveno, frumos, cu lac, şi cu băncuţă pe care am prestat un picnic.

Molveno

 

Bine, am scăpat din vii într-un final, şi ne-am îndreptat victorioase către Bergamo, via Riva del Garda. Frumos în Riva del Garda. Nasol că eu am oprit undeva la ieşire de unde nu vedeam mare lucru. Mai nasol că pe Roxana o pierdusem, după un balet nesincron prin vreo 7-8 sensuri giratorii, eu am tot crezut că intram pe o direcţie şi ieşeam pe cea diametral opusă. La fel a crezut şi Roxana, numa că la un moment dat diametrele respective n-au mai coincis. O sun, după o lungă aşteptare. Îmi zice că e la ieşire din Riva del Garda.

Interesant. La ieşire sunt şi eu. Tu la care ăi fi fiind?? Nu ne-am potrivit, am încercat să ne regăsim, până la urmă asta s-a întâmplat la sătucul următor, Limone, unde am avut o reîntâlnire de ziceai că nu ne-am mai văzut de câţiva ani!

Dar asta a fost numai prima oară când am pierdut-o…

 

Cât înseamnă 20 de metri?

V-a mai povestit asta şi Roxana, dar trebuie să zic şi eu. Nu pot să mă abţin. Ei, ştii tu bancurile alea cu parcatul şi garajul şi cei zece (15) centimetri?

Păi ce să mai zic de noi care după ce ni s-a spus să oprim după staţia de taxare în 10-20 de metri ne-am dus… câte 2 km de căciulă, respectiv fiecare s-a dus în “ I cazzi suoi” (nu traduc aşa ceva!). Roxana mea a făcut un “pe unde s-o iau… stânga-dreapta-stânga”, moment în care n-am mai putut s-o urmez şi am rămas pe marginea drumului din cauza traficului intens, apoi când am reuşit să mă desprind de acolo (m-a lăsat un tir, că altfel şi azi eram tot acolo)  zic, când am reuşit să plec… surpriză. Imediat după locul respectiv… o intersecţie! Şi Roxana nicăieri. M-am dus la dreapta. Ea se dusese în stânga… Şi uite aşa am stat cel puţin o jumătate de oră pe marginea autostrăzii aşteptând să mă recupereze cineva de acolo, şi un pic emoţionată de faptul că se termina şi bateria la telefon.

Asta a fost intrarea în Bergamo. Însă nu e nimic pe lângă ce-am păţit în Viena.

ce-am vazut eu jumatate de ora pe autostrada in Bergamo

De ce să baţi harta că nu pricepe iapa…

Nimic, dar nimic din călătoria asta nu cred că a întrecut încâlceala înfiorătoare pe care am făcut-o în Viena.

În primul rând am ratat intrarea în Viena, pentru că încercam să nimerim exact pe unde ieşisem la plecarea în frumoasa şi amestecata noastră călătorie. N-am prea reuşit, până la urmă am intrat  “pe unde o fi”, măcar eram în aceeaşi zonă, undeva în sud. Din benzinărie în benzinărie am reuşit să ajungem pe Triester Strasse (în veci n-am s-o uit!), din care ştiam cum se intră spre hotelul nostru. Am trecut cu brio de punctul unde “ştiam că se intră”, adică, evident n-am mai recunoscut locul şi am trecut vâjâind pe lângă.

Într-un final Roxana a decis într-o benzinărie să cumpărăm o hartă a Vienei, că nu aveam. Bun, zis şi făcut. Inutil să mai adaug că băiatul de la benzinărie ne-a arătat că am fi trei intersecţii mai încolo decât unde eram de fapt… cum domnule? Nici măcar nu ştii unde lucrezi sau faci mişto de noi? Mă rog, întors, găsit străduţa cu hotelul (aceeaşi pentru care prima oară plătisem un taxi să ne ducă!). Toată distracţia ne-a costat vreo oră.

Planul era să fim devreme în Viena să avem o după-amiază de vizitat… Am vizitat, fir-ar!

Ajungem, deci, la hotel. Întrebăm. Nu existam înregistrate cu vreo rezervare. Poftim???

Ne-am dat seama în foarte scurt timp că din două capete la nici una nu ne-a trecut prin minte să verificăm rezervarea, şi eram convinse că suntem tot la acelaşi hotel unde am stat prima oară, dintr-o amestecătură de motive care includeau schimbarea unor rezervări pe ultim moment, vouchere încurcate şi… uhm… negjijenţă aş zice. Cum mă, să  nu verifici unde dormi? Mă rog, amândouă aveam aceeaşi impresie greşită în cap.

Am vorbit cu oamenii de la hotel, am găsit unde trebuia de fapt să mergem, undeva pe strada Groß Enzersdorf. În capătul ceeeelălalt al oraşului. După ce ne luptasem o oră să găsim o adresă pe care teoretic o ştiam.

Ok. Plecăm. Am tras adânc aer în piept, am pornit de-a valma pe străzi, opream aproape la fiecare două intersecţii ca să verificăm pe unde suntem, am nimerit pe lângă, prin parcări, pe sub poduri, era să mă înfig într-un jeep pentru că mă uitam aiurea… Mă rog, am scăpat. Nervii însă era întinşi la maxim (la mine, că la Roxana era zen, cel puţin până şi-a dat seama că şi-a pierdut telefonul). Mă jur, fata asta zici că are un buton de-şi drumul la spa în cap, are zenul netulburat orice-ar fi. Un bun exemplu pentru mine care sunt agitată din născare, berbeacă olteancă încăpăţânată şi uşor isterică. Dar să nu intrăm în amănunte care nu ne fac cinste…  asta o zic aşa numa pentru prieteni, pentru public sunt armonia întruchipată.

Şi uite-aşa armonios lăsam în urmă un val de energie negativă, vorba Roxanei, de-o izbea ca un force-field…

Începe şi o ploaie mărunţică. Minunat.

De ce am bătut harta? La un moment dat, în mijlocul unei intersecţii, nu reuşeam să văd unde suntem, aşa că am scos-o din tankbag să mă uit mai bine… eram la semafor, s-a facut verde, am înfipt harta din doi pumni la loc de unde o scosesem, şi am plecat săgeată fără nici o direcţie, că tot nu mă dumerisem PE UNDE, domnule, PE UNDE??

Undeva, cândva, în mijlocul acestor rătăciri, după ce ajunsesem pe ilustra stradă Groß Enzersdorf, căutând în disperare un număr care nu exista şi un hotel care nu era acolo… oprim cu inimi triste un trecător pe stradă (ar trebui să mai menţionez  pentru veridicitatea poveştii că ajunsesem pe contrasens, pe o stradă cu sens unic, parcasem pe trotuar şi ne înconjuraseră niscaiva concetăţeni coloraţi care observaseră numerele de România şi voiau si ei. Voiau ceva.) Întrebăm vienezul. Unde e hotelu‘? Că noi pe strada bună, suntem.
Se uită un pic pe voucher… pe adresă… şi pogoară asupra noastră un verdict înfiorator: adresa noastră nu e în Viena! După numărul de telefon şi-a dat seama. E din afara Vienei. Groß Enzersdorf, da, dar nu strada, ci un mic sătuc lipit de Viena, în partea de est.

Mai are sens să mai continui? Vreo trei ore şi ceva ne-a luat să căutăm trei adrese diferite, am ajuns plouate, ude, nervoase, mult prea târziu pentru vizitat, mai trebuia să ne întâlnim şi cu fetele de la WIMA Austria, noroc că au fost drăguţe şi au venit ele la noi că nu mai rezistam să plecăm să căutăm din nou vreo adresă… nici măcar cu autobuzul.

D-aia am bătut harta. Vrei poze din Viena? N-am!

 Post scriptum.

Deşi Ungaria pe autostradă e dreaptă şi are fix o curbă, am reuşit s-o zbârcim şi pe-acolo din cauza unor lucrări, am ratat ieşirea şi am hotărât la un moment dat să ne cârmim vreo 40 de km pe nişte drumuri de ţară ca să ne suim din nou pe autostrada sau DN-ul pe care îl ratasem iniţial. Ne-am redresat până la urmă…
Şi bomboana pe colivă: în Oradea, la prietena Judit, la care am fost de “n” ori, am greşit ieşirea din sensul giratoriu. Am nimerit pe o stradă cu tramvai. Am pus capul pe tankbag şi am râs vreo 5 minute, după care i-am zis Roxanei: ştii? Strada pe care stă Judit n-are tramvai.

Am întors, şi-am ajuns din nou pe drumuri cunoscute pe care nu mai aveam de ce să ne rătăcim.

PPS: Iar poza cu poligonul este un mic teaser despre centrul de training Oeamtc din Teesdorf, pe care l-am găsit dintr-o suflare! O să vă povestească Roxana ce am făcut acolo. 

Multumim Paravion.ro pentru susţinerea acordată în această călătorie.

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

De ce?
Pelerina mea sau tehnica omului invizibil
De ce nu vine scânteie la bujie şi alte păţanii cu motociclişti la zero grade

No comments

Trackbacks/Pingbacks

  1. Cum poţi să reduci cu 30% accidentele moto în rândul tinerilor | SlowRide - [...] cea mai cumplită rătăceală din viaţa mea (ai toată epopeea în poveştile Inei de aici), după ce era să…
  2. Câţi kilometri faci într-o zi? | SlowRide - [...] de timp pentru: drumuri în construcţie, deosebit de proaste, prea aglomerate, sau de ce nu, rătăceli.  În mod abuziv o…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *