O după-amiază de coşmar

O după-amiază de coşmar

Weekend-ul trecut am dat o fugă pânla mare în formula extinsă de două: adicătelea Alexa şi Ina. A fost aşa, o ultimă zvâcnire înainte de expirarea RCA-ului şi de venirea frigului cu care nu-s taman prietenă. În plus, pofteam la o ieşire ca fetele iar de mare mi-era un dor… ca de mama, cum vine vorba.

Aşa că ne-am pus gecile în spinare, bagajele pe mobra şi am tulit-o.
Povestea asta nu are prea multe poze fiindcă – iniţial trebuia să fie doar a noastră. Dar karma a decis altfel.

Sâmbată lucrurile s-au tranşat simplu. Am ajuns în Vama Veche, la o curticică sub formă de camping, numai bună să ne primească şi pe noi. După ce a tratat cu proprietarul, Ina s-a întors la mine cu o alternativă fascinantă: punem cortul în prune sau în omizi? Am stat, am cugetat, am dezbătut problema şi pe faţă, şi pe dos, şi în 2 minute am decis: am ales un loc cu cioburi! Abia a doua zi aveam să aflu că e super-ofertă…

Restul a fost poveste de concediu, de prietenie şi de mare. Că, vă spusei, de-aia plecaserăm noi la drum.

A venit însă duminica. Duminica la prânz. Ora plecării. Începem să strângem bagajele.
Eu mă schimb în echipamentul de drum. Afară, Ina se luptă cu două saltele, să le ancoreze cumva de coburi.
Mă avânt către cizme. Iau una. Mă uit în ea. Zbier!
Pe peretele încălţării – o orătanie, un şerpălău, o imensitate albă şi păroasă. O OMIDĂ!
Ina râde.
Mă strâmb de scârbă, întind degetele, mă strâmb şi mai tare, apuc mizerabila şi-o smulg, aruncând-o pe jos.
Ina râde.
Încalţ cizma stângă. Iau ciubota dreaptă. O verific instinctiv. Nu văz nimic. Bag mâna. Găsesc ceva păros. Zbier! Dau cu cizma de pământ.
Ina râde.
Încep un potop de înjurături. Nu le reproduc. Sunt o delicată.
Scutur cizma. Omida nu cade. Bag un băţ, dar cu frică să n-o strivesc.
Ina recomandă să mă încalţ.
Ma abţin să-i zic vreo două de noroc.
Scutur cizma. Omida nu cade. Bag un cui de la cort.N-o apuc. Bag mana cu un şerveţel, dar îmi dau seama că nu simt s-o apuc cum trebuie.
Ina râde.
Istoria continuă încă vreo cinci minute, cu zbierete, înjurături, smucituri şi dat cu cizma de pământ. Ina concluzionează că n-o să mai plecăm azi. Pare o posibilitate.
Zeii îmi zâmbesc şi orătania, jivina, târâtoarea urcă de bunăvoie pe peretele încălţării mele. O scap de vreo două ori dar, în cinci minute reuşesc să mă eliberez din oroarea atacului viermelui!

Gata! Sunt în sfârşit liberă! Mă lupt şi eu cu bagajele. Mai înjur sârguincios de vreo două-trei ori, că îmi intrasem în mână.

Plecăm?
Plecăm!

Şi în privirile adunate ale asistenţei o luăm la trap pe aleea pietruită, spre ieşirea din curte.

Mândria mea a durat fix 15 secunde, când, la capătul aleii, realizez că voi rata ieşirea. Punctul de dat jos de pe trotuar e mult în stânga porţii. Aş putea să frânez, dar am mai căzut pe pietriş. Nu e deloc amuzant. Mai bine o iau drept. Poate bordura nu e atât de înaltă.

Nu greşesc. Nu e înaltă. Am grijă să nu mă opresc când încă sunt cu spatele pe bordură, că ştiu că nu-mi ajung picioarele jos. De panică, uit să virez dreapta. Efectul? Am ieşit ok din curte, dar sunt în unghi de 45 de grade pe bordura de vizavi. În spatele meu, Ina iese la fel de anapoda. Da, mă, dar ea are picioare! Rămânem în drum. Din dreapta vine o maşină. Din trei manevre, Ina îşi târăşte mobra din drum. Încerc şi eu. Drumul e înclinat şi eu trebuie să merg în sus. Împing de-mi ies ochii. Nu se mişcă. Pe jos e praf şi mi-e frică să nu alunec şi să prăvălesc gândacul pe mine. Aşa că stau cuminte la margine de asfalt, până trece maşina. Apoi pun cricul, mă dau jos, iau măgăoaia de ghidon şi mânerul pasagerului şi cu două smucituri o aduc în mijlocul drumului. Mi-e ruşine să mă uit în curte. Mă caţăr repede în şa şi nu mai pierd vremea.

Bucureşti ne întoarcem!
Da. Dar nu atât de repede pe cât credeam.

Reuşesc să nu mai stric nimic… până în Constanţa. Acolo, o las pe Ina în faţă, fiindcă ea ştia drumul care ne-ar fi ferit de oraş. Ina mă depăşeşte dar ratează ieşirea de pe pod. Prin centru pe undeva preiau conducerea, după ce afirm sus şi tare că prin Constanţa ştiu eu. Ştiu. Ştiu sigur.
Pardon. Ştiam.

Mă pierd categoric şi nu mai recunosc nimic din jur. Ina vede un indicator de Bucureşti, dar mă încăpăţânez să-i dau înainte. Unde dracu sunt?!? Până la urmă, detectez drumul spre Mamaia. Bun şi aşa, că de-acolo ştiu să ies. Fac stânga în giratoriu iar la prima intersecţie văd indicator de Bucureşti. Uit logica, execut viraj la dreapta şi imediat după aceea mă opresc în parcare.
Rotunjesc doi ochi vinovaţi la Ina:
– Am greşit drumul!
– Păi nu era, mă, semn de Bucureşti?
– Ba da, dar ăsta iese pe Hârşova.

Nu zic ce-a urmat. Un schimb amical de replici.

3 minute mai târziu ne pierdeam una de cealaltă. Pline de spumele mării şi nervii nervilor nervoşi, fiecare a întors unde-a tăiat-o capul. Eu m-am învârtit printr-o parcare de centru comercial. Am ieșit de-acolo și m-am ratăcit și în a doua parcare. A treia încercare a fost cu noroc, m-am strecurat pe DN.
Ne-am regrupat la intrarea în Constanţa. Am luat-o iar înainte, cu furii şi frustrări. Ina nu mai primea pauză! Na!

Noaptea ne-a prins curând, cred că înainte de Medgidia. Nervii au trecut şi locul le-a fost luat de un frig pătrunzător. Aveam braţele împachetate în pungi de gheaţă. Câteva cuburi le simţeam pe coloană. Bă, oameni buni, cum să zic exact.. FRIG! Frig de nu mai aveam gânduri.

Îmi înţepenisem mâna în acceleraţie şi mi-am adunt toate forţele în concentrarea la drum.
Drum. Drept. Oglinzi. Maşini. Depăşiri. Replieri. Faruri. Altceva nu ştiam.

La km 90 Ina îmi baga două becuri imense în ochi. Când îmi revin după flash-uri, îi văd semnalul stânga. Fie, oprim.
Tragem pe dreapta în benzinărie. Ea pleacă să cumpere ceva dulce. Eu rămân să tremur. Îmi clănţănea şi sufletul în mine. A mea, când mă vede, se oferă să-mi dea subţirică gecuţă anti vânt. Mă împachetez imediat şi încep să îmi revin din amorţeală. Parcă-parcă trag speranţa că o sa ajung acasă, acum, că am trecut de pragul îngheţului. Ronţăim biscuiţi şi decidem să ne punem în mişcare. Nu avem toată noaptea la dispoziţie pentru drumul ăsta.
Descheie geci, trage cagulă, trage mănuşi.. na, ca la motociclişti: îmbracatul durează cât construcţia unui pod.

Urc, pornesc, plec, ies în autostradă. Mă asigur, mă înscriu pe banda 1 şi îi dau gaz. Concomitent cu vitezometrul meu în urcare, o pătură de gheaţă mă înfăşura.
CE MAMA DRACULUI?!
Ideea mi s-a arătat ca o lumină, cum să vă zic eu, ca un fulger al tontoşeniei absolute. Geaca mea anti-vânt flutura de-a stânga şi de-a dreapta.
Uitasem să trag fermoarul!
Încerc c-o mână – nu merge. Dau să încerc cu două şi mă potoleşte vântul. Trag pe dreapta. Ina, năucă, vine după mine. Nu pricepe nimic, dar nu mă lasă la greu.
Mă leg repede până-n gât şi dă-i alergătură.

De data asta chiar n-am mai stricat nimic. Am ţinut drumul autostrăzii drept şi cuminte. Oricum, prea multe suceli, dom’le, într-o singură zi. Cam câte noduri să aibă un om pe karmă?
Ajung acasă mulţumită. Parchez mobra pe trotuar şi mă dezgheţ încet-încet, dându-mi bagajele jos de pe şa. Fac maldărul lângă mine. Apoi cuget. Că prea sta oglinda aproape de gard. Apuc ferotenia de ghidon si de mâner şi o împing inainte. Cricul sare. Mobra îmi scapă din mâini şi se prăvăleşte peste gard. N-am loc să mă strecor pe lângă, aşa că mă urc peste ea. Mai alunecă un pic. Bag piciorul între şa şi gard. Împing. Trag. Smucesc. Mă învineţesc. Rău.
Văd gaşca de puşti care-şi face veacul la scara blocului. Îi chem. Vin ciorchine.
Cu un ton de profesoară îngăduitoare, îi explic unuia:
– Ai grijă să nu te arzi. Apuci de mâner şi tragi spre tine.
Am echilibrat-o. Am pus cricul.
Mi-am luat bagajele, vânătaia şi orgoliul şi-am plecat acasă.

Acum, înţelegeţi de ce a fost musai să vă spui povestea? Toate s-au întâmplat într-o singură după-amiază. 

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Moto Siguranță la Cluj
Ultrascurtă, despre frică și antidotul ei
Cum a fost la Povești pe 2 roți cu Two Ride Pamir

9 comments

  1. Corina Bodea

    Alexa sa nu-ti pui niciodata GPS pe “galbenutza ta”.Ii vei ucide “umorul ” de care da dovada la drum.Cat despre frig, cand mai pleci la drum de seara, bag-o slana cu pita si apa cu miere- vei avea destule lipide si glucide sa arzi pe cararile lumii…

  2. Ina, parca te lăudai că nu te-ai rătăcit 2500 km prin România :))). Deci?

  3. Pai nu s-a ratacit. Am ratacit-o eu. :))

  4. Bun sfat. Sper sa-l tin minte, ca vine iarna si eu nu vreau sa pun cheile in cui.

  5. 1. Voi de A4 (momentan functionand ca centura vestica a Constantei) nu ati auzit? Ce pisici cautati prin centru?
    https://maps.google.com/?ll=44.160041,28.588142&spn=0.136695,0.337486&t=m&z=12

    2. la drum de seara, cand ti-i frig, indeasa niste ziare pe sub geaca! Vei avea o surpriza placuta.

  6. Despre A4 nu am vazut decat indicatoare. Nu stiam ca… nu stiam. :))

  7. Nu m-am ratacit ma, cei 2500 km erau din alta tura, nu cu Alexa. Aici… eu i-am aratat indicatorul, dar ea era deja pusa pe sine, n-aveam cum sa coteasca (!!!)

  8. Minunata poveste. Cand va duceti iar? :))

  9. Nu stiu.. Ina stie. 😀

Trackbacks/Pingbacks

  1. Unde să te cazezi în Vamă. Dar de ce să te duci în Vama Veche? | impresii din lumea mare - […] curți sau prin campinguri pe unde încercam să ne alegem, cu greu, un loc: unde punem cortul? În omizi…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *