Brambura în concediu (IV)

Brambura în concediu (IV)

Am făcut ochi pe la șase dimineața, în hotelul San, din Holic. O reașezare a tuturor organelor mele interne ne-a obligat la această oprire intempestivă. Aveam 100 de kilometri de făcut în plus, ca să ne ținem de planul înițial și să ajungem pe 10 august în Praga.
Așadar, după un somn lung într-un pat de om, dar pe un frig demn de ora la care scoseserăm nasul afară, ne-am făcut împachetarea.

Am facut poză hărții zonei numai de afurisită, să vadă lumea că mai sunt aspecte jumulite și pe la alții, nu doar la noi. Holic, Slovacia

Am trecut în Cehia în doi timpi şi trei mişcări, cum vine vorba. Şocul, însă, a durat mai mult.

Nu mai trăisem de mult un vis atât de realist. Consecutiv şi fără excepţie, fiecare sat era rupt dintr-o carte cu poveşti, ilustrată de un artist nostalgic şi talentat. Case cu zugrăveală impecabilă, cu giurgiuvele colorate, atât cât să-ți bucure ochiul fără să-ți defecteze retina. Peluze frumoase, cu gazon și flori, mașini trase la ușă, niciuna pe stradă. De fapt, din pricina asta nici nu m-am oprit să fac poze, pentru că mi-a fost rușine să mă opresc în mijlocul drumului. Cam prostuț argument, dar e adevărat.

Al doilea șoc în Cehia a fost legat de peisaj și infrastructura. E o descriere foarte pompoasă a faptului că n-am putut pricepe cum și pe unde și-au făcut oamenii ăștia drumurile astfel încât să ai în permanență o perspectivă de „peste mări și țări”. Jur că asta era senzația. Vedeam până hăăăt, departe.

După cum vedeți pe harta de la subsol (sper să vedeți, dacă amicul Google Maps nu îmi pune bețe în roate, ca de obicei) am găsit o rută teribil de lungă pentru Brno. Asta din pricina încăpățânării mele de a merge numai după hartă și de evita autostrăzile. În fine, o parte din hartă nu este corectă, fiindcă m-am priceput să ne rătăcesc. Dar a fost o rătăceală mai specială, în felul ei, fiindcă în loc să întârziem, am nimerit pe niște drumuri județene, frumoase foc, care ne-au scutit de  vreo 10 – 15 kilometri.

Mi-au placut curbele, mi-au placut drumurile, mi-au placut locurile curate unde ne-am oprit la poze. Am mai spus-o poate și e redundant, dar mi s-a părut teribil de frustrant să văd că alții își pot ţine un mediu curat iar noi parcă ne întrecem în munţi de gunoaie.

În fine.

Dupa dealuri, dealuri, dealuri şi alte dealuri, am ajuns în Brno. Ne-am aciuat într-o pieţ’şoară unde Cosmin a ramas să păzească mobrele iar eu m-am învârtit ca turista, cu aparatul foto de gât. Facând post-documentarea, aflu că am ratat câteva obiectie de interes morbid dar artistic, cum ar fi Cripta Capucinilor. Am dres busuiocul cu biserica „St. James”, pe care am pozat-o din toate unghiurile.

Brno, biserica St. James

Mi-a atras atenţia şi o biserică iezuită (ceva-ceva m-a făcut să cred c-ar fi fost ortodoxă, deși părea imposibil într-un spațiu predominant catolic). Când să intru, un bătrân într-o ureche, dădea să închidă porțile de fier ale pronaosului. N-a fost chip să mă înțeleg cu el, am întrebat din toate mâinile dacă pot intra să fac câteva fotografii. Moșul meu dădea întruna din cap și bălmăjea în limba lui.  Abia după ce am lasat, învinsă, brațele jos și am șuierat un „ok, I give up” mi-a zâmbit fericit, a încuiat porțile și m-a lăsat acolo, în prag, să admir de la distanță sigură tot ce mi-ar fi dorit inima.

Brno, biserica iezuita

 Astfel, cu imagini noi în card și stări proaspete în minte, am luat-o din loc, fiindcă Praga era încă departe.

Am luat-o, cum era firesc, pe ocolite, de parcă nu am fi avut o grămadă de kilometri de străbătut.

Frigul de dimineață a reînceput. Cu cât trăgeam mai spre nord, norii se adunau iar tremuriciul era tot mai strașnic. În Svitany am profitat de-o biserică mai frumoasă și de un petec însorit la marginea drumului ca să tragem pe dreapta. Ne-am pus mesadele la geci iar bagajele le-am asigurat în saci de plastic. Aveam așa o impresie clară că vine botezul peste noi.

Din muzeul Mestske n-am văzut decât ușile, așa că nu mă întrebați nimic, vă rog.

Kunetice, castelulSingurul început de rătăceală, l-am avut în apropiere de Pardubice (redenumit – pentru confortul mintii mele – Pa durere Paduden). După ce am încurcat un pic indicatoarele, am mai avut tupeul să fac doi ochi mari și apoși și – arătând în depărtare către o ruină de castel, să cer „acolo”. Am primit ce-am vrut, ba cu tot cu bonus, fiindcă n-am fi putut nimeri altcândva în vizită la castelul Kunetice decât fix la începutul unei întruniri moto. Ne-a făcut cu ochiul concertul ACDC anunțat, dar… planul nostru ne ducea tot mai departe. Așa că, ne-am limitat la poze, peisaj, râsete și drum.

Frigul – frig, asfaltul – asfalt, norii – aproape iar păcătoasa de Pragă nu voia musai să se apropie. Trecuse de cinci amiaza când am ajuns în Kama Sutra (nu râdeți, dar nu am reușit neam să țin minte Kutna Hora. Ce mama ploilor de nume mai e și ăsta?!).

Ei bine, ținând noi drumul acestui sătuc, mi-au picat ochii pe-un indicator spre o bisericuță mică și gri, despre care scria negru pe alb că-i patrimoniu UNESCO. Nici una, nici două, am tras brusc dreapta, ca să vadă și obiectivul meu turistic ce-i de capul patrimoniului ăstuia.

De-afară, cum să zic, o biserică de sat, într-un miez de cimitir. Prințul consort, fericit că are pauză de țigară, n-a vrut cu niciun chip să mă însoțească în explorare. Poarta mare, de lemn, a cimitirului, n-a scrârțâit, dar s-a urnit cu greu. Înăuntru, o liniște absolută. M-am zgâit la vreo două-trei morminte și m-a cuprins bursc panica. Dacă e vreun câine pe-aci, mă face zdrențe de n-apuc nici miau să zic. De când mi-a răsărit ideea asta în cap, m-a luat cu tremurici de sus până jos. Am dat ocol capelei din încăpățânare, să nu zică bărbatul că-s fricoasă. După alte câteva poze, găsesc pe zidul cimitirului un craniu frumos reliefat, numai bun să-ți înghețe picioarele. Înapoia mea, fereastra cu grilaj a unei anexe a capelei. Facui o piruetă cam șuie și m-am avântat să fur o imagine. M-am ridicat pe vârfuri să văd bine, înfig privirea înauntru și

– Drace, voi sunteți adevărate!

Stivuite rânduri-rânduri, în lădiţe de lemn ca pentru banane, o mulţime de cranii se uita la mine. La umărul meu stâng – un vraf de tibii, femururi şi alte oase de tot soiul. Am tras câteva poze mai cu frică, să nu deranjez, şi-am tăiat-o înainte să mă prindă careva şi să mă introducă şi mai rău în atmosferă.

Kutna Hora, Osuarul

Afară, prinţul consort îşi termina liniştit ţigara. Îi explic între două răsuflări panicate cum e cu mortii cu scheletele cu craniile cu oasele multe oasele craniile…

– Vezi că te caută, îmi zice liniştit şi îmi arată poarta cimitirului care se deschisese în urma mea.

Am bombănit şi m-am dus, vitează, s-o închid. Dar aşa… mai de la distanţă.

Când am ajuns în centru, la catedrala din Kama, pardon, Kutna Hora, ne-am dumirit. Adică şi-a amintit Cosmin că ăla era osuarul local. Că doar îl pusesem pe lista de obiective obligatorii. Ştiţi voi, lista aia pe care am uitat-o acasa. În fine, catedrala n-am vizitat-o, că ni s-a părut prea albă şi modernă. În schimb, în spatele ei, acolo unde pe vremuri fusese mănăstire, acum se află fabrica Philip Morris. Iar noi am nimerit fix în timpul unei expoziţii despre istoria fabricii şi a tutunului în Cehia. Ce ne puteam dori mai mult?

Kutna Hora, fabrica Philip Morris - fosta manastire, vechi

Din Kutna Hora în Praga n-a mai fost decât un pas. Unul făcut încet, că tremuram şi de frig, şi de oase. Norii, cât au fost ei de fioroşi, n-au căzut peste noi. Am pus GPS-ul şi ne-am apucat să căutăm campingul. De data asta, mergeam la sigur.

Noi am ales Camp Fremunt, pe strada Trojska. Nu pot să spun că am adorat gazda, dar zona v-o recomandăm din tot sufletul. Sunt mai multe campinguri, unul lângă altul, aveți de unde alege. La 10 minute de mers pe jos este stația de unde puteți lua tramvaiul spre centrul vechi. Toate sunt, cum vine vorba „la botul calului”.

După cei 300 și ceva de kilometri ai zilei, o bere ar fi mers ca unsă. Și așa a fost, dar băută, evident, printre turiști și catedrale, taman în buricul târgului.

Plimbării prin Praga ar trebui să îi dedic totuși o poveste separată. Așa că închei aici, nu înainte să recunosc că ne-am rătăcit din prima seară și am luat tramvaiul greșit, anume spre Vystaviste în loc de Kobilisi (da. Scriu din memorie. Vă vine să credeți?). Și dacă nu ne-ar fi explicat gazda cu toate cuvintele ei, cum și ce anume să luăm și – mai ales – ce să NU luăm, poate am fi avut o scuză.


View concediu 2 in a larger map

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Hibernarea, detestată dar necesară
Acum (chiar) a venit primăvara!
#MyDanube - Passau, cu tot ce dă Dumnezeu

One comment

  1. foarte frumos povestit. Imi aduc aminte cu nostalgie si placere de traversarea pe atunci a Ceho Slovaciei acum….28 ani (ouch!). Plus Praga care mi-a ramas la inima de pe atunci si mi-am tot promis ca o sa revin candva. Pana o sa se intample asta, merci de cronica. Si mi-am adus aminte si cum ziceam atunci (acum 28 ani) la masculul unei cehoslovace. O cehoslovaca – un cehoslobou….

Trackbacks/Pingbacks

  1. Brambura în concediu - pauza din Praga | SlowRide - [...] cum v-am povestit aici și aici și aici și aici am plecat de-acasă întru cucerirea Pragăi, destinaţia noastră de…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *