Singura şansă: copiii să-şi educe părinţii!

Singura şansă: copiii să-şi educe părinţii!

„Mămăliga când se întăreşte îţi rupe dinţii” era vorba străbunicii mele. Sensurile erau multiple, mergând până la consecinţele alegerii unui partener nepotrivit de viaţă, dar ceea ce am reţinut eu a fost faptul că pe un adult e mai greu să îl schimbi. S-au pornit valuri în blogosfera din România, în jurul ideii de siguranţă rutieră, ideii de creştere a gradului de implicare al celor care pot avea un cuvânt de spus sau o oarecare infuenţă asupra publicului năuc şi nervos de pe şosele. Mă bucur să observ că au început să se implice branduri în povestea asta, un exemplu fiind Michelin. Cred că orice acţiune, orice cuvânt scris, orice mesaj pe care îl transmitem, este mai mult decât un dat indiferent din umeri. Mămăliga s-ar putea să nu se înmoaie dar poate că se va jena să se mai aşeze în farfurie, ca şi cum ar fi normal să fie mâncată.

Da, trăim cu toţii sentimentul acelea de inutilitate, de „nu poţi face nimic în ţara asta”. Mergem zilnic pe stradă şi suntem martori în situaţii limită, vedem pietoni gata să fie spulberaţi de o maşină care trece în viteză pe roşu, aşa cum vedem pietoni care se aruncă haotic în stradă, ca şi cum ar avea mai multe vieţi la dispoziţie. Vedem motociclişti care îşi forţează norocul şi şoferi care vor cu tot dinadinsul să îşi dovedească întâietatea în trafic. Îi judecăm pe alţii, poate de cele mai multe ori pe nedrept şi suntem judecaţi, poate de cele mai multe ori pe bună dreptate. Dar, dincolo de toate frecuşurile astea, nu cred că trebuie să ne rupem dinţii doar pentru că „nu avem ce face”.

Nasol e că – şi acum o sa ziceţi că mă contrazic singură – eu nu cred că adulţii mai pot fi cu adevărat schimbaţi sau educaţi, nu pe căile care ni se par nouă de bun simţ, nu pe calea argumentului, nu pe calea statisticilor, nu pe calea campaniilor care arată morţi şi accidente. Tot ceea ce este pe hârtie şi în teorie nu te atinge la modul personal. În schimb, un prieten mort într-un accident e mai important decât cele peste 2012 persoane care au murit în 2011, în accidente de circulaţie. Ce ne facem totuşi? Nu putem să ne lăsăm prietenii să moară doar pentru a ne convinge alţi prieteni că merită să trăiască! Care este soluţia, care este cu adevărat şansa noastră, a României?

Şansa este ca educaţia să plece de jos în sus, ca cei mici să fie informaţi şi educaţi, ca cei mici să îşi educe părinţii, copii să devină modele pentru adulţi. Şi mai este constrângerea, amendarea sistematică şi substanţială a celor care greşesc. Dar cum despre amenzi ţi-a povestit deja Ina în articolul Mi-ar plăcea să mă amendeze Poliţia, eu voi insista în acest articol asupra educaţiei celor mici.

Am avut anul acesta, la Viena, o întâlnire cu Elfriede Novak, reprezentantă de aproximativ 15 ani a Departamentului pentru Pedagogia Siguranței – Departamentul Municipal care se ocupă de sistemul școlar din Viena; am discutat preţ de aproape două ore despre programele pentru şcoli şi am plecat cu un teanc de materiale şi un ghem de dureri în suflet, materialele în germană, durerile în română. În primul rând vreau să subliniez faptul că există un astfel de departament, care se ocupă de numeroase programe dedicate educaţiei în domeniul circulaţiei, pentru şcoli. Se fac proiecte de la A la Z, se scrie toată documentaţia, se tipăresc materiale şi acestea sunt apoi puse, în regim obligatoriu sau nu, la dispoziţia şcolilor. Dar lucrurile nu se opresc aici. Dincolo de Municipalitate şi Inspectoratul Şcolar, mai există şi alte instituţii care, la rândul lor, se implică sau au un cuvânt de spus: Comisia pentru Securitatea Circulaţiei, Cluburile Auto, ARBÖ şi ÖMTC (citeşte despre cum s-a reuşit reducerea cu 30% a accidentele moto din rândul tinerilor), Societatea de Asigurare pentru Accidente (specializată pe aspectul prevenţiei), Ministerul Transporturilor, Ministerul de Interne şi alte firme sau interese private.

Voi încerca, pe baza notiţelor şi a înregistrărilor făcute atunci, să îţi fac un rezumat al acţiunilor care se implementează de ani de zile în şcoli şi care, în timp, ne fac pe noi să mergem în ţările calde şi să ne întrebăm retoric „de ce la ei se poate şi la noi nu?”.

Iată o parte dintre motive:

Educaţia rutieră începe cu grădiniţa şi legislaţia. De exemplu, se ia problema: copiii nu poartă cască atunci când merg cu bicicleta. Soluţia: o lege conform căreia copiii până la 10-12 ani trebuie să poarte cască dacă circulă pe drumurile publice. Demonstraţia utilităţii căştii se face, la copii, aşa cum v-am arătat deja aici: Casca o poţi schimba, dar capul ba! Destul de convingător, nu?

Pentru a circula singuri pe bicicletă, pe drumurile publice, copiii trebuie să fi împlinit 10 ani şi să fi dat un examen, în urma căruia se obţine o legitimaţie de conducere a bicicletei. Examenul este teoretic şi practic şi se face cu implicarea Poliţiei. Primăria încurajează alegerea bicicletei ca mijloc de transport către şi de la şcoală, pentru a preîntâmpina aglomerarea oraşului. Se tipăresc pliante pentru părinţi, cu sfaturi care să ajute la educarea copiilor în acest aspect. Există terenuri pe care se fac lecţii practice de simulare a circulaţiei, în care copii pot învăţa cum să se comporte în trafic.

– Şcolile nu se ocupă în mod oficial de pregătirea şi educaţia moto dar unele dintre ele fac cursuri, din iniţiativă proprie.

Există proiecte educaţionale care abordează aspectul comportamental: „cum mă comport în trafic”, „cum atenţionez pe cei care fac greşeli în trafic” (!?!)

Proiectul zebrele: copiii stau în dreptul intersecţiilor din zona şcolii şi primesc diverse sarcini, trebuind să identifice greşelile participanţilor la trafic: să se uite dacă şi-au pus centura, dacă frânează înainte de zebră şamd. Uneori li se pun la dispoziţie radare pentru a măsura viteza de deplasare, pentru a evalua dacă frânarea a fost făcută înainte de trecerea de pietoni. Ei desenează pe panouri smile-uri sau alte simboluri pe care le arată şoferilor. Unii şoferi se sperie, pentru că acţiunea este făcută în compania Poliţiei, iar greşelile depistate pot fi amendate serios. (Cu toate acestea, Poliţia nu emite amenzi atât timp cât are loc acţiunea respectivă.)

Proiectul fă-te vizibil, eficient mai ales în localităţile mici: copiii îşi confecţionează singuri, în ce formă vor, benzi reflectorizante

Alte detalii “minore” şi atât de importante: Elevii învaţă şi exersează în şcoală cum să cadă mai bine. Legat de circulaţia cu mijloacele publice, în clasa a treia copiii participă la programul „cum mă comport la metrou”. Merg cu şcoala şi li se explică toate aspectele legate de siguranţă şi civilizaţie. Pentru a încuraja circulaţia cu astfel de mijloace de transport, primăria are preţuri speciale pentru copii, 60 de euro pentru tot anul şcolar, cu toate mijloacele de transport. În vacanţă e gratuit.

Doamna Elfriede Novak are acceaşi părere cu mine, că pedagogic vorbind nu este în regulă să se arate copiilor exemple menite să îi bage în sperieţi, să îi traumatizeze. Dimpotrivă, se încearcă o educaţie preventivă. S-au făcut studii în urma campaniilor împotriva drogurilor şi s-a constatat că efectul acestor abordări negative a fost invers, mai degrabă s-au înmulţit cazurile. Acum, prevenirea consumului de droguri se face prin discuţii individuale, despre cum să spui NU.

Populaţia României ar trebui să înveţe să spună NU mojiciei, grabei în trafic, lipsei de respect pentru regulile de circulaţie sau pentru măsurile minime de siguranţă pe care le putem lua, cum ar fi presiunea şi vârsta anvelopelor, siguranţa frânelor şi, nu în cele din urmă, auto-educaţia şi condusul preveniv – ştii, ca şi cum CHIAR nu am fi singuri pe drum!

Poate că vom învăţa de la copiii noştri până la urmă. Rămâne o singură întrebare în aer: dar pe ei cine îi învaţă?

VA URMA!

Multumesc Paravion.ro pentru că „m-a zburat” până la Viena pentru a avea aceste discuţii, Compress România pentru ca mi-a organizat întâlnirile şi, nu în ultimul rând, Blogal Initiative pentru că mi-a dat şansa să scriu despre asta într-un context mai mult decât potrivit.

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Claxonul prieten și frâna - înger păzitor
Brambura în concediu (I)
Poveşti din Lumea Mare pe 2 roţi

No comments

Trackbacks/Pingbacks

  1. Se poate și fără, dar e mai bine cu | SlowRide - […] că mergi pe bicicletă! Nu ai? Ia-ți! Închiriază! Caută un prieten care are una, și pune-l să te învețe…
  2. Schimbarea e aici | SlowRide - […] 2012, de când ne-am pornit, încercăm un mic îndreptar de educație civică, care lipsește cu înverșunare din casele, școlile,…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *