Brambura în concediu (VI)

Brambura în concediu (VI)

Ehei, dragii mei, a trecut ceva vreme de când vă povesteam despre concediul nostru mult plimbat. Nu-i vorbă, nimic nu s-a uitat iar amintirile cele bune au avut timp să se îmbogăţească de sens, cel puţin pentru noi.
Iacătă că am ajuns fix la vremea de care spuneam, să privim ninsoarea şi să visăm la vremuri mai calde.  Cum au fost cele de astă vară.
După plimbarea pietonală din Praga a rămas ca luni dimineaţa, pe 13 august, să strângem cortul şi să ne vedem de traseu. Că aşa-i motociclistul, sortit drumului.

Pââână ne-am trezit, pââână ne-am strâns catrafusele, pââână ne-am mai plimbat un bob zăbavă prin Praga, să facem o poză şi cu frumoasele purtatoare de vajnici călăreţi, a bătut de amiază. Am rămas cu un singur regret. Că nu ne-am priceput să cumpărăm niciun suvenir din partea locului. Am schimbat noi leii în coroane, dar am luat hartii prea mari, pe care nu ni le-a schimbat nimeni. Asta de bine ce tocmai părăseam Cehia şi intram în zona euro.

Să fi fost vreo douăsprezece, ziceam, când am ieşt din Praga. Prin cel mai lung, mai frumos dar mai ales cel mai luminat pasaj rutier din câte ştiu. Abia pe la sfârşitul lui mi-am dat seamă că mergeam bine mersi cu ochelarii de soare. După ce m-am minunat de cel mai frumos pasaj, s-a echilibrat balanţa estetică. M-am trezit depăşită de cea mai urâtă maşină din toate timpurile, o hardughie vocsită în cel mai sclipicios-lucitor-auriu-spre-muştar nuanţă pe care oroarea  o poate imagina. Măi, fraţilor, se contorsiona stomacul şi mai multe nu!

Rău am făcut c-am râs şi-am blăstămat. Mi s-au întors cu toatele în nu mai mult de-un kilometru, în primul sat în care ne-am oprit.

Cum vă spusăi, noi doar ce schimbaserăm banii în prea multe coroane ceheşti, că doar ieşeam din ţară şi nu mai aveam drum pe-acolo. Ce ne-a dus mintea? Hai să cumpărăm de-ale gurii şi ceva cadouri pentru ăi de-acasa, mai ales pentru maimuţele noastre cele mici (trei la număr). Pe-o parte a drumul – supermarket. Pe cealaltă – magazine de jucării. “Aici e de  noi”, ne-am zis.

După o plimbare lungă printre rafturi şi aer condiţionat, adun, cu chibzuinţă (şi-un pic de zgârcenie, de ce să nu recunosc) cele trebuincioase pentru drum şi masa de seară. Am grijă să aleg monezile potrivite pentru rest, ca să rămân cu hârtiile cele mari întregi.

Ce mai tura-vura, mă întorc în parcare încărcată de pachete şi pacheţele şi cu un rânjet cât Casa Scânteii, că doar nu-s pui de contabilă degeaba: iaca bărbate, făcui treabă: avem şi mâncare, avem şi bani!

Acu, io cumpărasem ce cumpărasem, dar vorba era: unde păcatele mele le mai vâram şi pe acestea toate printre fermoare înţepenite şi buzunare gâtuite. Unul ţine, altul împinge, pe-un colţ împachetează, dincolo rulează, ţine-l drept să nu se spargă, vezi să nu-l strici… vă imaginaţi încăierarea.

Când fu totul gata, ţup în şa, să ne mutăm în parcarea de vizavi. Că doar nu era să mergem pe jos atâta amar de stradă. Zis şi executat. Parcăm în buza magazinului de jucării. Creştea inima în mine gândindu-mă pe unde voi mai înghesui păpuşi, jocuri, pluşuri şi-alte minuni copilăreşti.
Hai la cumpături  
– Haida!  
– Unde-s banii?  
La mine.   În buzunar (caut…)
– În pantaloni (caut…)
– În tank bag. (Scot pe rând bucăţi de chestii şi caut).
– În rucsac (caut….)
– În tank bag (mai caut o dată).
Da. Urmarea e aia pe care o bănuiţi. Nu-i găsesc pe nicăieri. După vreo zece minute de scotoceli disperate, amărâte, vag isterice, după ce-mi pun cenuşă-n cap şi m-apucă jelania ne aducem aminte că uitaserăm portofelul pe şa, când ne-am transmutat dintr-o parcare în cealaltă. În 200 de metri se pierduse şi pierdut a fost.   Nu mi-au mai trebuit nici cadouri, nici jucării. Am înghiţit în sec, am mulţumit Cerului că măcar apucasem să cumpăr de hrană, dacă tot era să fiu nătângă, şi-am luat avânt, că trecuse bine de 2-3 amiaza. (Recunosc că parcă cel mai necaz mi-a fost după portofel, că era suvenir din Salzburg şi cadouă de la matuşă-mea, dar… aşa i-a fost scris lui, să nu se mai întoarcă niciodată în Austria.   Haida, la trap, că Linz-ul, cât o fi fost el de colea aproape la 250 de kilometri, tot nu puteam zbura până la acolo.

De coborât, am coborât cătinel, printre sate şi păduri, de-am uitat încet-încet şi de necazuri şi de toate. Mai ales când am văzut ceva indicator turistic spre nu’ş ce Muzeu Moto. Sau aşa am înţeles eu. Am frânat cu scârţ, i-am făcut lui Cosmin semn că ne întoarcem şi ţup, am intrat pe drum de sat. Am mers noi ce-am mers, case pe strânga, case pe dreapta, dar nimic care să semene a muzeu. Când să zic că am ocolit destul şi că e vremea să ne întoarcem găsesc o răscruce de drumuri de ţară, cu indicator rutier! Zgâiesc ochii a fericire mută (atât de mută încât nu m-a dus mintea să fac macar o poză, deşi nu îmi venea să cred că în mijlocul câmpului de grâu eu găsesc indicatoare) şi citesc că mai avem 20 de kilometri până la Tabor, care era pe ruta noastră. (Reamintesc cititorilor că din pricina unei încăpăţânări straşnice, din fabricaţie, am refuzat cu toata fiinţa mea să folosim GPS-ul. Aşa că ce-am avut de rătăcit, am executat cu seroizitate şi profesionalism, cu aparatura în rucsac şi hărţile bătute).
Aşadar, după ce ne-am bucurat că suntem totuşi în drum spre Austria, am tras pe dreapta în mijlocul câmpului, că aveam şi noi dreptul la pauză. Asta, de zic eu acum, a fost ultima dată când ne-am mai împrietenit cu soarele. După Tabor, am luat la rând tot felul de localiăţi cu „Luznici”. Ba ne-am şi oprit din loc în loc, să verificăm pe unde trebuie să evităm drumul european ca să prindem Trebonul şi una dintre cele mai frumoase rezervaţii naturale prin care am trecut vreodată. Ştiţi voi, momentele alea în care vorbeşti din semne, arăţi în toate direcţiile, te chinui să pronunţi Veseli nad Luznici şi cineva se milostiveşte şi îşi dă o hartă, să ai şi tu la tine, că eşti şi tu un turist rătăcit-rătăcit şi ai o faţă de câine de pripas.
Dincolo de toate astea, eram într-un vis frumos, de călător. Lacuri, case de vacanţă, asfalt ca-n palmă perfect marcat, curbe, pădure… şi un frig de pătrundea până în măduva sufletului. Măi, oameni buni. Mie îmi plac pădurile, şi curbele line, şi verdele, şi umbrele.. dar ajunsesem de pomeneam din neam în neam pe fiecare nemernic de-mi pusese copaci în drum, cu frigul şi cu bezna lor. Cum să zic eu, cu pădurile astea ale Cehiei a început declinul. Frigul-frig, curbele-curbe. Ne-a prins asfinţitul hăăăt, departe de graniţă. Cum se vede şi-n fotografia alăturată, pauzele erau motiv de breakdance. Pentru amândoi.

Din Austria am apucat să văd intrarea. Şi să am sentimentul ăla intens că mă plimb prin reclama de la Milka. Atâtea dealuri verzi şi vălurite, şi curate, şi toate la nivel, de ziceai că-s luate cu maşina de tuns iarba… nu-mi putusem imagina. Aşa s-a lăsat intunericul. Peste bucuria unui peisaj fantastic şi un frig care egala amiezile de decembrie. Ultimii 50 de kilometri i-am făcut în beznă, cu ochii după indicatoare. Freinstadt-ul a fost singurul moment în care ne-am mai odihnit ochii, cât de cât. Am tras tare, dincolo de puterile noastre de îndurare, până în Linz. Am dat buzna în prima benzinărie locală. Acolo şi abia acolo am montat şi noi GPS-ul, să ne ducă până la coordonatele campingului. Am apucat să lipăim o cafea scumpă ca viaţa şi să conversăm cu doi români care se închinau repetitiv când le-am zis ca suntem plecaţi – da – cu motocicletele – da – amândoi – da – la plimbare, pur şi simplu. N-au părut să înţeleagă. Nu-i condamn. Pe frigul ăla nici eu nu înţelegeam prea bine.

Ne-am făcut curaj şi am întins-o spre camping, mânaţi de-o presimţire sumbră că ăştia au ore de închidere. Perfect adevărat. Am ajuns la poarta „gazdelor” noastre cu cinsprezece minute după 10, ora închiderii. Ochi de milogi, sclipiri de ucigaşi în serie, nu ştiu ce-a fost, dar l-am convins. Portarul a ridicat bariera. La timp, căci era peste puterile noastre să mai căutăm altceva. Cum îl priveam sfârşiţi, se dezmeticeşte brusc, ne priveşte sever şi ne spune:

– No vrrrrrum, vrrrum!!!

Ne-am uitat la el ca la extraterestru. No vrrrrum vrrrurm, a fost. Abia ne-am târât până la pătrăţica noastră de campare.

Vă zic curând cât de frumos e Linz-ul şi de câte ori se poate învârti un om în Viena. Curând.Un bob zăbavă. Acum să ne odihnim şi să ne încălzim un pic la foc.


View Driving directions to Linz, Austria in a larger map
 
View Driving directions to Linz, Austria in a larger map

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Claxonul prieten și frâna - înger păzitor
Cunoaşte-ţi limitele!
Întâlnire cu Vlad Haralambie

One comment

  1. Aoleu, nu-mi spune ca si tu ai batut harta prin Viena!

    Ce sa zic, eu ma bucur ca ai patit atatea, altfel cine mai radea acum cu pofta?

Trackbacks/Pingbacks

  1. Brambura în concediu (VII) | SlowRide - [...] cum v-am spus, ne-am aciuat luni seara într-un camping din Linz. „Fără vrruum-vrruum”, vorba portarului. [...]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *