Despre Munchen… mai nimic

Despre Munchen… mai nimic

S-a apucat Ina să promită în articolul cu rătăceli că îţi povestesc eu mai multe despre Munchen. Dar despre cum am ajuns la Munchen cu o zi întârziere, pentru că ne-a pus frână legendara pană, ştii deja. Despre cum în loc să bem o bere rece am mai bălăbănit o vreme pe autostradă, obosite şi transpirate, în căutarea sediului BMW, iarăşi ţi-a povestit Ina cu umorul ei caracteristic şi cu suficiente amănunte aici.

Aşa că eu ce să îţi mai spun? Că m-am dus până la Munchen ca să iau la teste o frumoasă BMW F 800 ST şi că am ajuns să nu iau nici mobra şi nici din oraş să nu înţeleg nimic? Cu asta aş putea încheia prelegerea, dar hai totuşi să-ţi povestesc.

Ziua a început 50% bine, cu nori şi cu drumuri pe care începeam să le recunosc. Ştii ce sentiment fain e să circuli prin Austria şi să îţi zici în cască: „Ha! Ha! Pe aici am mai fost şi acum doi ani!”? Eu m-am simţit bine, mi-ar plăcea să spun asta mult mai des, pe drumurile Austriei mai ales.

Pe aici am mai fost!

Şi tot aşa, mergând pe „poteci” mai mult sau mai puţin cunoscute, la un moment dat o văd pe Ina că se opreşte brusc şi face la stânga. Eu gesticulez, nu înţeleg, ea mă face chioară şi îmi arată semnul cu Hallstatt! Traseul nostru nu trecea chiar pe acolo, dar cum puteam să zic nu? Pentru cine nu ştie, eu sunt totalmente şi iremediabil amorezată de Hallstatt. Nici drumul până acolo nu e de lepădat, la un moment dat cobori pe o înclinaţie de douăzecişiceva la sută. Drăguţ, râd eu acum, după ce am prins puţină experienţă şi am scăpat de amintirea unei căzături la vale, dar acum câţiva ani eram gata să îngheţ, tot pe două roţi fiind, tot pe acolo.

Una peste alta mi s-au înmuiat ochii atunci când am văzut lacul şi casele şi raţele şi lebedele… toate erau la locul lor.

Hallstatt

Am oprit puţin, am stat cu ochii la vânt să mă usuc, am cumparat emoţionată câteva cărţi poştale pentru prietenele noastre din LumeaMare şi dă-i iarăşi la drum. V-am spus că era Sfânta Elena în ziua aceea şi că era, întâmplător, şi ziua mea de nume? Frumos cadou, îi sunt şi acum recunoscătoare Inei. Şi era, oricum, singurul lucru pozitiv ce avea să ni se întâmple până la berea de seară, la care am ajuns cu greu şi cu sudoare, după cum  îţi spuneam la început.

Eu, cu ochii umezi

Două prietene

După acest intermezzo ne întoarcem la Munchen. La sediul BMW, pe care l-am nimerit în cele din urmă, din păcate la o oră la care nu mai eram decât noi şi omul de la recepţie. Totul părea a fi sub control, mi-a verificat buletinul, mi-a arătat unde să dau cu semnătura, ca primarul, că oricum nu înţelegeam ce scrie în formular iar el nu avea limba engleză la el ca să îmi explice. Aveam sentimentul acela mulţumitor că, într-un final glorios, după pene, cheltuieli neprevăzute, rătăceli şi ameţeli, am ajuns la liman, am reuşit! Moment în care mi-a pus cartea motocicletei şi cheile în mână şi mi-a arătat uşa de la garaj.

Opa! Şi eu acum ce fac? Dacă nu ştiu ceva? Că vorba aia, auzisem eu un „zvon” că bemveu’ nu e mobră ca toate mobrele şi mai ştiam singur că eu şi tehnica nu avem deloc o relaţie de prietenie. Iar între timp domnul găsise puţine cuvinte în engleză, prin care să ne asigure că el nu are nicio treabă cu mobrele şi că, dacă avem nevoie de ceva, el nu ne poate ajuta cu nimic. Am sentimentul că nu ştia nici care e motocicleta pe care trebuia să o luăm.

Am intrat în hală. Vreo 6 namile pe două roţi stăteau cuminţi şi lucioase în aşteptarea celor ca mine. Ba pardon, nu ca mine, a celor mai înalţi şi mai voinici la mine. Am cercetat din ochi până la capătul şirului şi am ştiut din prima: e prea înaltă, chiar şi asta! Stabilisem de aici, din Bucureşti, că va fi lăsată din suspensii, ca să nu fac balet pe poante cu ea prin munţi dar… ghinion, era fix aşa cum ieşise pe porţile fabricii: strălucea frumoasă şi rece şi… prea de sus. Ne-am învârtit pe lângă ea, ne-am chinuit o vreme să ne prindem cum se deschid cutiile, am constatat că nu mi-ar intra bagajele mele în ele nici dacă aş abandona în stradă jumate, am aflat cum se porneşte, am încercat să fac o tură prin garaj, m-am uitat la Ina să văd dacă nu o vrea ea, Ina s-a suit şi ea şi s-a foit o vreme după care a ieşit furtunos din garaj, am făcut spume, am pus-o frumos la loc şi, după ceva telefoane la Bucureşti, am acceptat adevărul: venisem degeaba. Nu avea niciun sens să mă pornesc a doua zi, prin Dolomiţi, pe o motocicletă pe care nu o cunoşteam şi care, colac peste pupăză, nici nu-mi dădea şansa să pun măcar o talpă întreagă jos.

Sedusă şi abandonată, Loona mă aştepta loială în parcare. Ina sprijinea şi ea o bordură şi emitea în jurul ei nişte unde de-a dreptul radioactive. Ne-am întors şi mai stoarse de energie la hotel, aflat şi acela mult prea departe de centru.

În ciuda faptului că era o oră destul de înaintată, am pornit precum câinii de vânătoare, amuşinând în aer după bere şi mâncare. Doar era ziua mea de nume, nu aveam să rămânem tocmai acum însetate şi flămânde!

Iar din Munchen tot ce am reţinut a fost asta:

La recomandarea lui Alexandru Şeremet, de la BMW Group România, ne-am umplut burţile sub primărie, la Ratskeller. A fost bun, păcat că era cam târziu şi eram doar noi, un grup de sportivi şi nişte chelneriţe care abia aşteptau să scape de clienţi.

Şi uite că nimicul ăsta mi-a umplut mai bine de o pagină.

Happy end.

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Ochiul de la termometru (sau Cum ne întoarcem în sezon)
Pasagerul - aşa nu! Sau cum să nu-l duci pe Ştefan acasă
Iubim 2 Roți 2015 - ce-ați pierdut dacă n-ați fost acolo

3 comments

  1. Hallstatt. Da, da,daaaa.. stim Hallstatt. Saru’mana pentru cartea postala, ca acum am si eu panoul cu “unde vreau sa merg” mai plin, cu ocazia asta.
    Bah, nu stiu cum sa iti zic, dar m-a sugrumat un dor de drum cand vazui poza cu mobrele.. o disperare rece ca iarba nu va mai rasari niciodata si ca primavara nu se mai intoarce. mno, stii si tu sentimentul.

  2. Sentimentul meu e si mai si, ca eu cu iarba verde afara si n-am mai mers…

  3. Vine ea primăvara, încetişor, cu paşi de pisică…
    Adevărata problemă nu e drumul până acolo ci ce faci atunci când ajungi?
    Bătrânii noştri ziceau să luăm o piatră în gură, mă tem însă că rămân oamenii fără pavaj şi-apoi nici nu e igienic, zău aşa…deci întrebarea revine obsedant, ce facem când ajungem unde ne-am propus ? 🙂

    P.S. Am un raspuns, evident!

Trackbacks/Pingbacks

  1. Despre frică | SlowRide - [...] bine că au început fetele anul cu poveşti de călătorie, că uite veneam eu cu treaba asta şi dădeam…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *