Brambura în concediu (VII)

Brambura în concediu (VII)

Aşa cum v-am spus, ne-am aciuat luni seara într-un camping din Linz. „Fără vrruum-vrruum”, vorba portarului.
După frigul înfiorător de pe drum, nu visam decât să întindem cortul şi să ne băgăm cât mai bine îmbrăcaţi în sacii de dormit.

Marţi, fără interes pentru ceasurile rele care s-ar fi putut ivi, am executat lucrări casnice de spălat rufe şi coamă de domnişoară iar apoi ne-am luat avânt spre centrul oraşului.
Întâi am studiat împrejurimile şi apoi am dat o raită haotică, pe la ce-ar fi putut fi frumos şi demn de văzut.

Ce mi-a plăcut mult-mult-mult a fost Noua Catedrală. Asta din pricină că sunt topită după arhitectura asta foarte detaliată, încărcată de simboluri, de-ţi frânge gâtul în încercarea de a-ţi te bucura ochii de toate. Iaca, priviţi şi voi nebunie şi poveste.

Linz, Noua Catedrala Linz, Noua Catedrala Linz, Noua Catedrala

O zi de pauză în Linz ne-a fost suficientă să ne întremăm şi să ne adunăm forţele după frigul cumplit adunat. Miercuri, aşadar, ne-am luat picioarele la spinare şi-am tulit-o spre Viena.
Harta de mai jos este, trebuie să recunosc, una doar aproximativ corectă. Să vă spui de ce.

După cum am istorist deja, m-am împotrivit din răsputeri folosirii GPS-ului. Astfel încât, de fiecare dată când plecam la drum, îmi făceam pe carneţel o listuţă cu toate punctele prin care trebuia să trecem, ca să pot urmări traseul.
Ceea ce, după cum se poate vedea în documentul alăturat, am făcut şi de data asta.
Bunghisem pe hartă o dunguşoară subţirică şi albă, care cobora pe braţul stâng al Dunării. „Pe-aci”, mi-am zis, „pe unde şi-a-nţărcat dracu iapa, pe-acolo şi io cu armăsarul”.
Ce-am zis, am şi scris.
Am înşirat cu grijă numele localităţilor prin care urma să trecem, ba chiar numerele drumurilor judeţene şi chiar ceva indicaţii limpezi (nu trecem podul, facem stânga, etc).
Nu ne-a ajutat cu nimic.
Austria nu este o ţară pentru oamenii lipsiţi de tehnologie. De cum am ieşit din oraş, iţele din capul meu s-au răsucit temenic, într-un ghem de toată frumuseţea. Nimic n-a mai fost la fel. Drumurile n-au semănat, indicatoarele n-au existat… cum să vă spui, n-am fi avut nicio şansă să nimerim drumul ăl bun dacă n-aveam legătura cu sateliţii.

GPS de mână

GPS de mână

Bine, ce zic eu drumul ăl bun, că drumeagul nostru abia-abia ce ni l-a găsit GPS-ul, întrucât s-a dovedit a fi un fel de alee de promenadă, cu acces auto-moto dar limită de viteză stabilită ferm la 30 km/h. Cum să spui, eram o curată menajerie pe drumul cela, noi cu motoarele, alţii cu maşinile, din partea cealaltă veneau cu bicicletele, în timp ce depăşeam alergătorii de weekend sau plimbăreţii ocazionali. O feerie de rătăciţi rânjiţi, ne zâmbeam şi ne făceam cu mâna… astfel încât nici nu m-a deranjat prea tare că mergeam, vorba românului, „ca ochiul mortului”.Bre, n-au austriecii mare, dar aşa litoral au ştiut să-şi facă din bucata lor de Dunăre, de ţi se înverzesc ochii de invidie. În tot lungul promenadei noastre erau de găsit pensiuni şi spaţii turistice, locuri de joacă şi de relaxare. Iar într-un loc (când ne-a rătăcit GPS-ul şi ne trimitea în porumb… Apropo de asta: au fost şi notiţele mele bune la ceva, că ne-am dat seama că ne trimite robotul în direcţia greşită). Aşa, ce ziceam? Da, ziceam că am găsit undeva şi plajă-plajă, numai bună să-ţi execuţi un bronz natural, după o bălăceală straşnică.

Acu, dacă suntem la mărturisiri, admit că m-am jelit ca un căţel, pe lângă prinţul consort, să mă lase şi pe mine să-mi bag picioarele în Dunărea austriecilor. A fost bun cu mine şi m-a lăsat, dar nu vă arăt poze că-s prea puţin decente.
Adică, vezi-mă damă serioasă, pe-o margine de prundiş, hop-ţop, jos textila! Nu mai pui la socoteală că eram şi în prag de casă particoleră.
Atât am apucat, să mă uz o dată până la genunchi şi să mă înţep prin buruieni aşteptând să mă usuce soarele. După aceea iar a pus Cosmin biciul pe mine, s-o luăm mai curând la trap, întrucât ni se sfârşea amiaza şi noi tot cu 30 la oră, pe malul gârlei eram.

Au urmat dealuri şi case, şi câmpii verzi. Aţi văzut cât de verzi sunt dealurile austriecilor?! Zici că-s date cu vopsea! Că veni vorba. Eram pe-un drumeag de ţară, cum ne place nouă. Şi-atâta m-am emoţionat de frumuşaţa din jurul meu. Şi-am lăcrimat de emoţie şi de bucurie c-am ajuns să bat şi drumurile astea. Atâta am mers de frumos pe lângă case. Şi m-am oprit şi să dau prioritate… nimanui, că nu venea nimeni. Dar eu m-am oprit, ca să ma asigur. Deci să fiu sigură. Atâta emoţie şi siguranţă mi-au pătruns în suflet că mi s-au înmuiat genunchii de drag ce mi-era… da… mai mult dreptul, că să spui de-adevăratelea. Şi-am îngenunchiat. Şi eu, şi ea. Ea mai şui, plângând încet din carburatoare.
Drept să zic, când am văzut-o aşa intinsă, mai-mai să mă ia şi pe mine suspinele.. Dar m-am abţinut şi numai ce m-am afurist de netoată ce fusasem. Apoi, ne-am zis că n-am luat power-tape-ul degeaba la noi, aşa că ne-am pus pe oblojit carena beteagă.

Pansament de carena

Din drumul spre Viena n-am mai avut decât un regret. Că trecând prin Melk, nu ne-am oprit şi la Abaţie. N-am stat decât o clipă mică şi furioasă, cât să execut câteva poze. Dacă aş fi ştiut atunci ce ştiu acum, cât poate fi de frumoasă, aş fi insistat s-o văd cu proprii ochi.

Dar n-a fost să fie.

"Rosu, rosu... verdeeee!!!  Baga aparatul! "

“Rosu, rosu… verdeeee!!! Baga aparatul! “

Viena ne aştepta. Ne-a aşteptat, muma ei de capitală. Am străbătut-o pe de-a-ntregul pân’ la camping. Am ajuns, am descălecat, am cercetat, am luat-o din loc căci era plin. Unde ne-am dus? Cum unde, pe unde-am venit. Fix pe unde-am venit.
Am avut şi eu o bucurie, că – pe la semafoare – mai furam o poză, două, pentru albumul de familie.
Apoi „verde, bagă aparatu! Hai, odată!”- dreapta-stânga-răsucire-brusc şi-am ajuns la alt camping.
Ăştia au fost mai primitori cu noi şi ne-am găsit loc de înnoptat.

Ne-am deşertat sarsanalele lângă doi francezi, nişte puşti absolut adorabili. Primul care s-a împrietenit cu ei a fost Cosmin. Întâi, responsabil, m-a trimis să caut de mâncare şi de băut.
Între timp, al meu s-a apucat să ne aştearnă un acoperiş deasupra capului. Şi aşa ajungem la cuiele de la cort, punctul de maximă nervozitate ori de câte ori ne aşterneam pe undeva. În Bratislava le-a bătut cu o piatră cât o jumate de bordură. În Linz am fost mai norocoşi, am găsit un suflet nobil dotat cu ciocan. Ei, bine, în Viena i-am găsit pe Paul şi Valentin. Ei n-aveau ciocan. Dar aveau suflet. Şi idei. I-au dat lui Cosmin o… tigaie. Straşnică, ce-i drept, după câte urme se citeau pe ea. Eee, şi s-a pus bărbatul meu pe un zdrăngănit la cuie, mai ceva ca vecinu’ Milică, de la 2, când dai Rammsteinul mai tare.
A scăpat nebătut, că s-a milostivit altul, de nervii tuturor, şi i-a adus un ciocan.

Apoi, seara-seară, foamea-foame. Ce să spun, am lins câteva sendvisuri cât ai zice peşte. Deşi peşte n-aveam. Am mâncat ce s-a găsit. Apoi, ne-am strâns la ceva bere austriacă şi Ricard franţuzesc cu francezii veseli. De ploaia de mai târziu nu ne-a păsat cine ştie ce, că deja ne doborâse oboseala şi trăgeam la vise.

Despre Viena sub paşii nostri dar şi despre lungul drum spre casă, imediat… în episodul următor.


View Driving directions to Wien, Austria in a larger map

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Brambura în concediu (II)
De ce nu vine scânteie la bujie şi alte păţanii cu motociclişti la zero grade
La mulți ani, români!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *