Brambura în concediu (VIII)

Brambura în concediu (VIII)

După cum v-am spus, dimineaţa de 16 August, ne-a gasit sforăind în campingul din Viena. După un mic dejun consistent, s-avem forţă-n ciolane, ne-am avântat întru cunoaşterea oraşului.

Locşorul nostru de dormit se afla în nord-vestul oraşului, pe un bulevard lung numit Hüttelbergstraße. N-aş fi ţinut minte, dacă nu aş fi căutat pe net informaţii despre nişte orătănii artistice pe lângă care am trecut, adunate toate sub numele Ernst Fuchs Private Museum. M-am mulţumit să văd structurile exterioare şi să îmi traduc aproximativ în minte textul de pe frontispiciul clădirii principale „Sine ars, sine amor nihil est vita” („Fără iubire, fără artă, viaţa nu are sens”). Cuvântul „private” m-a descurajat. Statuile mi-au dat impresia ca e vreun soi de muzeu erotic aşa că m-am încruntat şi mi-am văzut de drum. Că doară eu mi-s fată serioasă, nu aşa…

 

Viena

De-aici încolo, povestea Vienei este similara poveştii Pragăi, istorisită aici. Adică nu ştiam că un om se poate plimba atât de mult.

Pe scurt, Viena a fost pentru mine oraşul în care m-am plimbat cu trenul. În primul rând. Poate o să râdeţi, dar mie nu mi-a trecut nicio clipită prin cap că aş putea, de exemplu, să traversez Bucureştiul de la Basarab la Obor. (Mă rog, nu ştiu dacă exită o astfel de linie, dar eu m-am foarte minunat). Aşa că m-am lăsat uimită şi m-am bucurat de ocazia de a ajunge din periferie către centru, rapid-rapid de tot. Şi cu ochii pe fereastră, şi cu acelaşi abonament de transport, valabil 24 de ore pe ORICE mijloc de transport în comun.

Nu mai pun la socoteală că le-am arătat austriecilor ce e aia să râzi cu lacrimi şi sughiţuri, de se întrebau bieţii de ei dacă îmi luasem vreo scatoalcă pe ascuns, de la Cosmin, atâta mă ascundeam şi mă zguduiam. Mă rog, crainicul doar ce anunţase staţiile, în germană evident. A urmat un „ladies and gentleman” şi am fost atât de convinsă că în sfârşit voi pricepe şi eu ceva în locul încârligăturii de consoane de dinainte. Nu vă puteţi imagina surpriza când în locul unei susurări saxone inteligibile, a urmat aceeaşi serie de &#&#-sstrasse-uri şi #&%#-berguri. Evident, chiar şi în engleză vorbind, localităţile tot la fel se chemau. A urmat, cum spuneam, criza de sughiţuri, şi de ce mă ascundeam mai tare, de jenă să nu deranjez, de-aia hohoteam mai cu spasme şi pe muţeşte.

IMG_0040

Ce-a mai fost? A mai fost singurul oraş în care am plesnit un nevinovat. Vorba Inei, am nevoie de doi metri jumate să pot vorbi în linişte. Şi cum eram prin Piaţa Mare, prin spatele palatului imperial, centrul-centrului istoric, miezul poveştilor capitalei austriece –  ţopăiam ca o balerină în faţa aparatului foto. Să stau, să arăt, să exprim, să vezi că pleosc! un dos de palmă unui jun cărunt la tâmple. Am crezut că îmi cade cerul în cap de ruşine. Am vrut să-l împac dar am impresia că a rămas convins că tineretul din ziua de azi e expansiv şi agresiv.

De-aici încolo, tehnica n-a mai ţinut cu noi şi mi-au cedat acumulatorii foto. Au rămas imagini şi stări, amestecate, liniştea neînchipuită a bisericilor, „Cina cea de taină” a lui Da Vinci rezugrăvită de Raffaelli şi poveştile fără sfârşit ale catedralei Sfântului Ştefan. Detaliile incredibile ale statuilor şi graffitiurile de pe pereţii Dunării. Imensitatea roţii din parcul Prater şi toate minunile de revărsat adrenalina pe care le-au putut aduna acolo nişte oameni nebuni, dar frumoşi.

Vizita mea în Viena n-a făcut decât să îmi arate (ca şi în cazul Pragăi, trebuie s-o spun) că dacă vreau să cunosc oraşul acesta, trebuie să îi bat fiecare dală sub picior, să îi urmăresc fiecare zid, cu o mână pe piatră şi o alta pe cartea de istorie. Şi nu mai puţin cu urechea deschisă către orice poveste s-ar afla de spus în preajma mea.
Plecarea din Viena
Dar să ies din nostalgia pozelor (căci asta am făcut istorisindu-vă vouă, am răsfoit prin amintirile.. palpabile).   Vineri dimineaţa, pe 16 august, ne-am pus bagajele în spate… nu chiar pentru ultima oară, că mai aveam de dus până acasă. Însă trebuie s-o recunosc – s-a simţit că ne pregăteam de finalul concediului. De la ieşirea din camping dis de dimineaţă (pe un frig de crăpau pietrele)… prima poză pe care am mai făcut-o a fost aproape 500 de kilometri mai târziu, la graniţa cu România.

De opriri ne-am mai descurcat. Ba prin Gyor, ca să ne tragem sufletul, ba prin Szeged ca sa ne punem minţile la loc. Nu de alta, dar GPS-ul (să mai zici, vreodată, Ino că dacă ai GePeSeu ai drum liniştit) ne-a dus prin nişte coclauri rupte ale Ungariei, de ne zburau mobrele din mâini şi ne săreau căştile din cap. Atâta zgâlţâială şi frustrare nu mai încasasem de mult. Norocul nostru s-a chemat Szeged. Şi nu pentru că am iubi noi prea tare orăşelul ăsta. Ci fiindcă, isterici cum eram (să ne înţelegem: zbieram unul la altul şi aş fi sărit la gâtul oricui îmi zicea „bună ziua”) am găsit un locşor de masă, la marginea oraşului. Patroana – o femeie trecută de cinzeci de ani, primitoare şi bună ca pâinea caldă. N-a contat că nu pricepeam nimic unul de la altul. Dădeam din mâini şi explicam cum e bună mâncarea şi frumos drumul şi nu vrem factura, aaa, pardon, întrebaţi dacă ne puneţi la pachet, nu, nu, nici aia… Ştiţi zicala aia cu „vorbim împreună şi ne înţelegem separat”? Cam aşa eram noi cu unguroaica. Dar zâmbeam toţi, aşa că detaliile nu contau.

Am plecat spre înserat din Szeged, cu burta pusă la cale şi – cel mai important – cu sufletul regăsit. Numai bine, pentru că în România nu am avut timp de acomodare, aşa că era sa ne omoare vreo câţiva grăbiţi, aşa din manevre scurte, fără prea mult efort.

Ne-am oprit în Timişoara, pentru revenire şi un somn, ca lemnul. Sâmbătă ne-am mai descurcat de un ocol spre casă şi de câteva poze care să ne dezamăgească înfiorător. Şi nu pentru că peisajele n-ar fi fabuloase ci pentru că toate parcările noastre erau mizerabile. Da, cu asta ne-am întors acasă. Cu sentimentul că trebuie să ne adaptăm rapid la „pelerina invizibilă” de care vorbea Roxana aici şi cu tristeţea locurilor frumoase de care ne batem joc.

IMG_0099

Am prins un pic şi din munţii nostri şi ne-am adus aminte ce sunt alea ace de păr. De-adevăratelea!

Cum se încheie? Cu momentul haios în care am fost traşi pe dreapta de un echipaj de la rutieră, pe DN1. Băieţii voiau să-l caute pe Cosmin de acte (pe mine nu, n-am priceput discriminarea). Fiind după vreo 500 de kilometri, m-am dat jos roboţică, m-am dus la nenea-nenea, am rostogolit doi ochi frumoşi spre el şi-am mieunat „Vă mulţumesc din suflet pentru pauză”!

Şi-am încălecat pe-o şa, şi-am ajuns acasa mea!

   
View Driving directions to București, Romania in a larger map

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Câtă izmană bag?
#MyDanube: Pe Dunăre în jos de la izvoare la vărsare
#MyDanube – În ţinutul lui Audi-Împărat

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *