Prima ieşire

Prima ieşire

În urmă cu ceva vreme am primit un mail. Un mail de încurajare, de la George, care ne spunea că facem bine ce facem şi că spunem lucruri cu sens… în fine, era tare plăcut să aflăm că eforturile noastre sunt apreciate. Din vorbă-n vorbă  (că normal, i-am mulţumit omului pentru cuvintele frumoase), am ajuns să împărtăşim poveşti motociclistice, aşa cum fac oricari călăreţi când se-ntind la discuţii. Şi uite cum am ajuns noi să citim despre cum era motociclismul prin anii 85-86. Căci da, pe atunci se întâmplă povestea noastră. Ce zice George?

“Iniţial s-a dorit a fi un fel de jurnal personal, ideea în timp s-a transformat şi conţinutul s-a vrut un pic didactic [şi adaugă el: şi autoironic], pentru că e cel mai usor sa înveţi din greşelile făcute de alţii, prin umor. Mă gândeam la copilaşul meu, care ar putea citi şi s-ar amuza despre isprăvile lui taică-său.”

Dar să vă las cu povestirea lui şi să-mi ziceţi voi apoi, cum vi s-a părut? Dacă vă place mai continuăm, să vedem cum se repara mobra pe vremea când n-aveai mobil să suni un prieten sau să chemi o platformă, sau cum să pleci în pantaloni scurţi pe zăpadă, şamd.

Prima ieşire

“Nu, n-aş putea spune că n-am dormit în noptea aceea. Am dormit, însă gândul că începând din acea zi voi avea permis de categoaria A, mă făcea să visez cu ochii deschişi. Deja vedeam cu ochii minţii toate locurile de vis unde aveam să ajung precum şi alăturarea la grupul de prieteni motorizaţi, cu fel de fel de întâmplări minunate.

Îmi aduceam deja aminte ce păţisem în ziua în care trebuia să merg la examen:

Dimineaţa aceea mă găsise în formă maximă, înfulecasem rapid două sendvişuri şi băusem o mare gură de cafea. Fugisem la garaj, scosesem mobra, o verificasem pentru ultima oară, deşi o mai verificasem cu o zi înainte, dar asta e procedura, nu ? Aprind o ţigară şi aştept. Prietenul meu , Ştefan, trebuia să trecă să mă ia şi să mergem împreună cu mobra la Filaret pentru examen. Şi aştept, aştept, parcă toată lumea se comprimase şi căpătase alte dimensiuni.
După a şasea ţigara şi calcule infantile – să plec cu mobra împinsă, să plec pe ea ? am realizat că de fapt inevitabilul s-a produs: chiar dacă Ştefan apărea în clipa aceea nu mai aveam timp să ajungem.

În lipsa telefoniei mobile, a pagerelor sau a semnalizărilor cu fum, am înjurat straşnic şi m-am suit în autobuz, cu gând să-l strâng de gât pe Ştefan. Ajuns la el, am aflat cu stupoare că abia se trezise şi era cam mahmur. Avusese o întâlnire de gradul I, stropită şi cu ceva alcool aşa că uitase complet de mine şi de examenul meu. Dar să trecem peste, prietenii de-asta îi avem, ca să-i putem ierta.

Revenim la momentul istoric al ridicării permisului. Nu mai ştiu cum am ajuns la Miliţie dar nici nu contează. Semnăm nişte hârtii dar…stai aşa !
Nu se dă pe loc, mai întai are loc o ceremonie.

Toţi fericiţii posesori de permis dobândit în acea zi am fost invitaţi la sala de festivităţi din Udrişte, sediul Miliţiei Capitalei. Acolo, să te ia durerea de cap. A vorbit un nene miliţian – foarte sfătos dealtfel – care ne explica nouă, unor semi-zei, ce să facem şi cum să facem? Şi dă-i cu planşe, dă-i cu poze, apoi un film horror cu accidente, cu sânge, cu morţi şi fiare contorsionate de te apuca şi frica şi durerea de burtă.

În fine, ne dau permisele şi plecăm, cert e că până am ajuns acasă deja uitasem tot.

Îmi trag rapid ceaunul pe cap (o cască integrală nou- nouţă – model RDG, pentru conaisseuri) dau pedală, ambalez şi ţâşnesc din loc.
Direcţia ? Snagov. Asfaltul îmi zbura pe sub picioare, vâjâitul motorului era cea mai frumoasă simfonie, iar vibraţia pe care o simţeam în braţe şi în tot corpul era adevarata Nirvana. Touşi ceva nu era în regulă…
Zgomotul era altfel decât eram obişnuit. Vântul şuiera altfel. Începuse să mă doară capul şi urechile. Am suportat cu stoicism cât am mers pe DN1 dar cotind spre Snagov simţeam că-mi plesneşte capul. Am hotărât să opresc şi cu orice risc, să merg fără cască. Abia când am scos integrala şi mi s-au îndreptat urechile în poziţia normală, am realizat ce se întamplase.

Îmi înfundasem casca peste urechi, făcandu-mi-le ca de labrador şi mersesem aşa circa 40 de kilometri.
M-am aşezat în fund pe iarbă şi am început să râd de unul singur.

Prima lecţie moto: ia-ţi o cască potrivită!”

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

SlowRide faţă în faţă cu Viena
Casca o poţi schimba dar capul ba!
Lună de miere grecească pe motociclete cu cetățenie română (partea II)

One comment

  1. Nu pot sa ma abtin, eu stiu pe unu’ (nu-s eu ala!) care la prima iesire a avut o pana de motor si a impins de fier pana l-au trecut toate naduselile ! In aceasi noapte i s-a furat fierul (desi era stricat!)si nu l-a mai gasit nici pana in ziua de azi.
    Frumos inceput…

Trackbacks/Pingbacks

  1. De ce nu vine scânteie la bujie şi alte păţanii cu motociclişti la zero grade | SlowRide - [...] povesteam aici cum ne-am cunoscut online şi cum din câteva mailuri am decis că poveştile lui George merită [...]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *