Pasagerul – aşa nu! Sau cum să nu-l duci pe Ştefan acasă

Pasagerul – aşa nu! Sau cum să nu-l duci pe Ştefan acasă

Am scris noi mintenaş despre cum să iei pasager, ce să-l înveţi, ce să facă şi ce nu… cu bune şi rele. Noi, adică Alexa, aici. Însă vezi ‘mneatale, nu e întotdeauna după litera cărţii şi câteodată mai trebuie să învăţam şi din întâmplările altora.
Apoi, tot e zilele astea, e pe net ditamai discuţia despre examenul cu pasagerul în spate. Nu prea ştiu ce-or să facă bieţii elevi ieşiţi din poligon direct în trafic cu vreo pălugă de instructor (mă gândesc mai ales la fete, unde greu să fie pasagerul mai subţirel decât ele). Ei, dar sigur dacă va fi instructorul, va fi mai cuminte şi mai priceput decât Ştefan. Dar cine-i domnule Ştefan, şi de ce nu merita dus acasă? Păi vezi mai jos ce năzbâtie a mai scos George din tolba lui de poveşti.

“Sandu s-a mutat în casă nouă. Uraaa ! Se face chef, nu trebuie ratat aşa ceva. Cu sau fără invitaţii, toată gaşca se reuneşte la casa cea nouă. Am cam bâjbâit noi puţin până s-o găsim, bloc nou, cartier nou, acces auto-moto ca într-un cartier nou, adică alei betonate mai mult sau mai puţin, grămezi de nisip, moloz şi alte materiale. Aveam de gând să stăm până târziu aşa că fiecare vine cu ce poate, pe sus sau pe jos. Eu consecvent simţului meu de independenţă, vin motorizat, îmi împrumutase un văr de-al meu un K-175, o motocicletă de prin 1962 dar care se mai târa acceptabil, fără să facă prea mult fum. Oricum, era de preferat mersului pe jos noaptea.

(paranteză:

Motorul ăsta avusese înainte o poveste plină de haz dacă n-ar fi fost adevărată. Văru-meu şi-l ţinea în parcare, în faţa blocului, dar nu prea mergea pe el, pentru că pornea greu iar dacă se oprea, pornea şi mai greu,  nici nu prea ştia ce să-i facă,  chiar se hotărâse să-l vândă. Vorbise cu nişte colegi de serviciu, aceştia veniseră să-l vadă, dar ca un făcut, motorul nu pornise şi n-au reuşit să facă nici o probă cu el.

Toate bune şi frumoase până la punctul în care unuia dintre aceşti colegi, care avea şi el un K-175 asemănător, dar fără carburator i s-a stârnit interesul. El ar fi vrut doar carburatorul şi nicidecum toată grămada de fiare. Ceilalţi prieteni ai lui, profitând de dorinţa lui şi de faptul că avea mintea mai mereu odihnită, îl conving uşor că au vorbit cu proprietarul, adică văru-meu – care a fost de acord să-i dea carburatorul pentru probe. Deci poate, să vină oricând şi să-l ia, că ştia deja unde e parcată motocicleta. Omul, de bună credinţă, s-a dus într-o seară, fără să anunţe pe nimeni, cu chei potrivite şi s-a apucat să desfacă şuruburi.

Văru-meu nu era acasă, însă era nevastă-sa care şi-a aruncat ochii pe geam şi a vazut un individ necunoscut care încerca să fure ceva de la motocicleta lor. S-a speriat, a pus mâna pe telefon şi a sunat la Miliţie, care – lucru de mirare – a ajuns foarte repede la faţa locului şi l-a înhăţat pe hoţ.

Ăsta, se jura pe toţi sfinţii că are acordul proprietarului, proprietarul se jura şi el că habar n-are de nici o înţelegere, până la urmă, au apărut şi martorii, cu greu s-a decis că e vorba de o glumă iar văru-meu a renunţat să facă reclamaţie pentru furt.

Gluma-glumă, dar era bietul om să se trezească cu un dosar penal, nevinovat.)

În sfârşit, toate astea erau trecute, acum conta prezentul şi sărbătorirea lui Sandu.

Stăteam fiecare pe unde apucam, pe lăzi, pe cutii, mâncam sendvişuri, aveam pregatite două lăzi cu bere, urmând să desfacem şi şampania. Am desfăcut-o chiar eu, pentru că mă pricepeam la aşa ceva. Şampania, era de fapt un vin spumos, roşu, care ajuns într-o proporţie considerabilă pe pereţii albi, imaculaţi. N-a fost cu premeditare iar bucuria era prea mare ca să te mai legi de fleacuri.

S-a băut la greu, practic s-a ras totul, eu m-am cam chinuit, dar mi-am scos pârleala fumând în draci şi transvazând cantităţi industriale de Brifcor din sticle în mine. Atunci când n-a mai rămas nimic de făcut – mă rog, de băut – şi frumuşel am fost invitaţi fie să rămânem să dormim pe nişte cartoane fie să plecăm, eu dau să plec.

Ca o căpuşă, Ştefan se agaţă de mine şi mă roagă să-l duc acasă din nu ştiu ce motive importante. Cedez uşor, pentru că sunt băiat bun şi după aia constat că omul meu abia se ţinea pe picioare. Îl întreb dacă poate sta pe motor, zice că poate, ne luăm rămas bun de la gazde şi plecăm.

Era prima oara când mergeam cu un om beat în spate şi n-am crezut că o să fie atât de dificil. Am sperat că se va mai trezi în curentul de aer rece, era vreo 3 sau 4 dimineaţa şi circulaţia era aproape inexistentă. Dar nu, Ştefan devenise euforic, se ridica în picioare şi striga de bucurie, se clătina, când într-o parte cand în alta. Eu încercam să-l potolesc, el mai tare se electriza, cred şi eu că senzaţia nu putea fi decât una plăcută. Pentru el, dar nu pentru mine. Ma gândeam chiar să-l dau jos şi să se descurce singur cum o putea până la el acasă. Începusem să învăţ să contabalansez mişcările lui haotice dar oricum , nu-mi plăcea deloc, iar el îmi tot urla la ureche, ” Mai tare ! Şi mai tare “!

Mai aveam cred cam un kilometru sau doi până să ajung la el pe stradă şi un singur semafor în intersecţia mare înainte de a vira la stânga. Mă apropii de axul drumului şi mă opresc aşteptând lumina verde. În spatele meu apar două faruri, şi o Dacie opreşte la circa un metru.

Stăm, toată lumea stă, în aşteptare.

Şi atunci am căzut.

S-a întâmplat atât de repede că n-am apucat să schiţez nici un gest. Ştefan al meu s-a lăsat brusc pe dreapta, probabil că a adormit, dar ţinându-se de mine. Am venit grămada pe jos, ca doi proşti. Între timp s-a trezit şi el. Nu pricepe pe moment ce s-a întâmplat şi după ce ne-am ridicat se repede la maşina din spate, convins că ea ne-a lovit.

Eu trag de el, îl potolesc, îl mai injur prieteneşte, îi dau una dupa ceafă , maşina din spate ne ocoleşte şi pleacă, dar parcă îi văd şi acum expresia siderată a şoferului. În fond, nu ai norocul să vezi în fiecare zi cum îţi cade o motocicletă în faţă, stând pe loc.

Ne scuturăm de praf, facem inventarul, el n-ar nimic şi-şi continuă manifestarile de euforie, eu simt o durere în genunchi şi în braţul drept dar e ceva minor. Bătrânul K porneşte la prima pedală iar eu nu-l mai sui înapoi pe Ştefan deşi el insistă. Îi zic să meargă pe jos , dau să plec, el se agaţă de portbagaj ca să mă ţina pe loc.

Fierătania nu dădea decât vreo 10 CP, dar erau îndeajuns încât să-l târăsc pe Ştefan, care mai dorea plimbare! După vreo 2-3 metri în care a facut schi rutier chiuind, mi-am dat seama că pot să-l rănesc sau cine ştie ce se mai putea întâmpla, mă opresc şi-l invit să suie din nou în şa. Pe când era cu un picior în aer, demarez şi-i fac cu mâna câţiva metri mai încolo, să se ducă naibii acasă să se culce. Mi-a făcut semn cu arătătorul la tâmplă şi a plecat clătinându-se.

Ok, tot eu sunt cel nebun, data viitoare n-o să mai plimb pe nimeni în halul ăsta !

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Ce crezi că ştii despre siguranţa rutieră în România?
De ce nu vine scânteie la bujie şi alte păţanii cu motociclişti la zero grade
Mersul cu viteză NU E mers în siguranță

One comment

  1. Omu’ face urat la bautura! Eu unul n-as fi luat pe nimeni cu mine daca era in starea aia. Nu stii la ce sa te astepti si e tare periculos. Daca erai cu un autoturism, te durea la bascheti, dar asa…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *