Acum (chiar) a venit primăvara!

Acum (chiar) a venit primăvara!

Nu e în intenţia mea să fac o cronică meteo. Fiecare, după zona unde locuieşte, ştie cel mai bine cum stă cu asfaltul şi temperatura.
Dar dacă tot v-am povestit ba cum stăm cu pregătirile  ba cum stăm cu fricile  zic să vă povestesc şi cu drumurile cum stăm.
Mă înscriu cap de afiş şi vă spui poveşti de weekend, cum îi şade bine primăverii şi motociclistului cu ghiocei la urechi.

Despre mine nu se pot spune multe, dar între puţinele certitudini este că am un stil de a mă înfrăţi cu ghinioanele, ceva de speriat.

Prima încercare de a scoate mobra de la iernat fu acum vreo trei săptămâni. Echipată până-n dinţi, am urcat în taxi.
„Şi motorul unde e” întreabă hâtru şoferul.
„Mergem să-l luam” (deşteptule, unde naiba crezi că mă duc împachetată aşa? La carnaval?!).
„Aoleu! Dar aveţi curaj nu glumă!” şi i-a pierit zâmbetul de pe faţă. Mă rog, cunoaşteţi reacţiile.

Ajunsă la locul faptei… să vezi emoţii, tremurici şi variaţii de temperatură corporală.
Prima probă n-a avut oricum nimic de-a face cu mobra. Ne-am muncit doi oameni să închidem geaca prea strâmtă peste pantalonii prea largi. Nu, nu m-am gândit acasă să verific dacă geaca cea veche se potriveşte cu nădragii cei noi. După câteva minute bune de „trage tu, că împing eu”, cu respiraţia la jumătate şi înfiptă straşnic în izmene, decid că-s bună de plecare.

Fac o cruce, iau avânt şi… plec la relanti. Pâş, pâş, pâş. Ceva nu era bun. Parcă trăgea, dar nu cum ştiam eu. Ba prea încet, ba prea tare, nu mi-era nicicum să ţiu turaţiile în legea lor. Panicile îmi alergau pe şira spinării. „Atât de tare m-am prostit?!” „Nimic nu mai ştiu, fir-ar să fie!”. Plus un snop de invective de nereprodus public.

Prind un semafor şi încerc să mă calmez. Fac cu mâna copiiilor de prin maşini, îmi cânt muzici de primăvară, doar-doar închid alarmele care îmi sună în disperare prin toate cotloanele minţii. „E o tură de probă, totuşi. La primul scuar întorc şi gata. Ce atâta panică şi agonie?!”

Verde! Gaz, elan, linii de tramvai, fin, elegant, coloană, opresc. Cu totul. Adică mi se opreşte şi motorul. Dau la buton, dă să învârtă, dar nu stă.

Încerc să mă repliez de pe banda a doua pe a treia, la marginea scuarului care separă sensurile. Împing mobra. Fiind la deal, rămân rapid fără forţă. Pun pe cric, o iau de ghidon, suport cu stoicism ceva claxoane şi sentimentul sufocant că încurc pe toată lumea. Ajung la extremitatea stângă a benzii mele. Valuri reci îmi inundă şira spinării. Bizar, dacă mă gândesc că faţa îmi arde.

Pornesc. Trag şocul. Motorul toarce anemic pe la 3000 de ture. „Hai că-i bine!” Se face verde. Urc în şa, închid şocul, dau să plec, moare motorul. Înjur. Dar ţeapăn de tot, nu oricum.

Aştept să se facă roşu iar. Iau avânt, bat mărunt din gene şi îmi fac loc printre trei rânduri maşini ca să ajung pe trotuarul din dreapta. Noroc cu formele de relief ale asfaltului, de a avut inerţie să urce singură, că altfel nu ştiu cu de unde putere o mai cocoţam şi pe trotuar.

Mă dezechipez, mă uit ca curca-n lemne la toate cablurile şi firele şi decid că nu-i nicicum de competenţa mea. Sun în service şi miorlăi să vină careva să mă ia, că nu mai am neuroni.
Un jandarm găseşte de cuviinţă să mă abordeze cu învăţăminte, cum ar fi că motocicletele sunt periculoase. Îmi iau o privire gen „îţi feliez retina în patru”. Nu se lasă impresionat. Atac pe alt flanc: „nu mă ajuţi şi pe mine să întorc?” „Ba da, sigur”. Perfect! Ia şi împinge, gură-spartă ce eşti!

N-a durat mult şi am ajuns în formaţie completă la garaj: eu, ea + salvatorii mei. Se descoperă că – din pricina unei garnituri ciupite – am reuşit să merg cu un cilindru subalimentat şi cu unul înecat. Cum e fizic posibil nu mă întrebaţi, eu doar ştiu să le fac.

Mai bagă o fisă!

După cum spuneam, asta fuse acu trei săptămâni. De-atunci a mai trecut o iarnă, a venit primăvara iar, şi duminică m-am hotarât că e în sfârşit vremea să îmi aduc fata acasă. M-am echipat (de data asta corespunzător, cu geacă pe măsura pantalonilor) şi mi-am luat avânt, ca pasager la Cosmin pe mobră.

Emoţii… of, Doamne, şi acum mi se încheagă sufletul când îmi amintesc. Cum să vă explic, tremurau măruntaiele în mine. Uite, aşa mă lua un val de anemie din umeri până la glezne, de mi se înmuiau toate gândurile.

Ne aliniem la start, în faţa garajului. Eu, Cosmin plus mecanicul, dornic şi el de-o plimbare. Plus că voia sa fie sigur că ghinionul meu proverbial nu-mi mai dă vreun ghiont. „Pe unde o ducem acasă?” „Păi… pe la Ploieşti, că-i mai drept, nu?”

Dăm startul. Plec încetişor. Hai că-i bine. Toate sentimentele cele vechi reapar. Acum ştiu clar cum trebuie să meargă mobra mea. Îi recunosc reacţiile. Calmul se instalează pe nesimţite. În plus, am escortă şi sunt atât de preocupată să nu o dau cu mucii în fasole, încât nu mai am timp de panici şi emoţii.

Prima oprire – benzinăria. Le exemplific băieţilor manevra Alexa pentru executarea unei duble-febre-musculare-dintr-o-singură-alimentare.

Ţin motorul pe vârfuri, fixat cu genunchii, în timp ce cu ambele braţe sunt agăţată de pistol: practic, cu o mână ţin pistolul fix şi cu cealaltă apăs clapeţica-aia-cum-s-o-chema. Până când fac plinul am ambele braţe înţepenite. Alerg zglobie spre casă, să achit, ocazie cu care îmi scutur straşnic braţele, să deznod tendoanele, muşchii plus ce s-o mai fi blocat în poziţia aia şuie.

De-acolo, drumul drept spre Arcul de Triumf – Otopeni. Prin trafic lucrurile merg ca unse. Mergem extrem de cuminţi, mai ales că băieţii ştiu că eu sunt la prima ieşire.

Semafor Arcul de Triumf. Plecăm pe verde 4 mobre. Noi 3, plus un confrate nimerit întâmplător. În faţa noastră – două maşini venite din stânga, îşi văd liniştite de drum, fără nicio intenţie clară de a opri pentru a acorda prioritate. Ochiul meu spune că o să avem de-a face cu o încrucişare dureroasă de traiectorii.
Motorul din faţa mea claxonează.
Maşinile continuă.
Claxonez şi eu, scurt.
Maşinile continuă.
Ne înfigem uşor isterizaţi în claxoane, doi sau trei dintre noi. Aparent confuzi şoferii se lasă convinşi şi opresc.
Trecem cu bine, înjurând în barbă.

La Otopeni facem prima oprire. Rotunjesc ochii la mecanic şi îi spun cu sinceritate „să ştii că pot să îţi declar limpede că până acum am mers în 4000-5000 de ture”. Îmi reproşase, la plecarea din Bucureşti, că am tendinţa să merg subturat şi asta nu e ok. Pare mulţumit… dar eu continuu:
„Atât pot să-ţi zic. Turaţia”.
„De ce?”
„Că viteza nu o ştiu.”
„Cum nu o ştii???”
„Păi, să vezi… nu-mi mai merge vitezometrul”.

Se ia cu mâinile de cap. Da. De când plecaserăm şi până la oprire „reuşisem să se rupă singur” cablul de kilometraj. Îl liniştesc pe bietul om, caruia cred că îi tremura tensiunea de nervi.

„Stai bre, că mi s-a mai rupt odată, când veneam de la Constanţa, prin 2008. Ştiu să merg şi fără.” De-acolo, până la Ploieşti şi înapoi acasă drumul „ne-a fost lin şi codrul aproape”. Fără suprize, doar cu o oboseală demnă de un drum mai lung.

La jumătate de oră după ce am parcat, dormeam ca un prunc. Ghinioanele sper că s-au oprit aseară, când întorcându-mă acasă am descoperit că mi-au furat prelata cea proaspăt cumpărată, de pe motor.

Atât vă spui.

Acum vă pup, că mă echipez rapid şi plec spre serviciu. Hai, acum povestiţi-mi voi cum a fost prima-prima ieşire din sezonul ăsta.

UPDATE: Ghinionul nu-i atât de păcătos nici măcar la mine. La plecare m-am întâlnit cu omul de serviciu de la bloc, care mi-a spus că husa fusese luată de vânt şi, ca să nu fie jumulită de câini, a luat-o el. Pfoai. Uite, că mai are cineva grijă şi de mine.

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

BMW Motorrad Show sau cele două feţe ale curajului
Ne-am întors din concedii
Ultrascurtă, despre frică și antidotul ei

7 comments

  1. Cu sau fara emotii, te-ai plimbat “like a sir”.
    Felicitari si ma bucur pentru husa recuperata 🙂 Mult succes in continuare.

  2. Saru’manaaaaaaaaaaaaa :*

  3. Eu ştiu viteza. La 4000 de turaţii, ultima treaptă de viteză, 80 la oră 🙂

  4. Eh, si eu aproximez destul de bine, dar voiam sa ii fac asa, o introducere, la vestea cu cablul de kilometraj. 😀

  5. latomeru

    brava don’le!

  6. Mi-am regasit unele emotii in articolul asta foarte bun..
    Prima oara am iesit in februarie, nu m-am echipat niciodata mai repede ca atunci, a pornit la prima cheie (socul tras), era pregatita din toamna cu lantul uns, in primii 2-3 km am mers usor, apoi in urmatorii 5 km am avut fiorii pe sira spinarii si nu erau de la frig.. o senzatie unica. Am mers max 30 de minute pt ca tot echipamentul de iarna nu a oprit frigul. Am zambit tot restul zilei fara nici un motiv anume.. venise primavara.

  7. unde ti-e ma primavara??? unde e???? 🙁

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *