Ce păţeşti când te înhăitezi cu un off-road-er

Ce păţeşti când te înhăitezi cu un off-road-er

După cum m-am lăudat deja pe tot Facebook-ul, sunt în concediu, dar temporar consemnată în Bucureşti, să-mi cresc singură pisica.
Aşadar, scot nasul pe străzi după cum apuc, dar numai pe distanţe scurte, fiindcă animalul meu de casă nu poate fi lăsat nesupravegheat.
În această stare de fapt, îi dau telefon amicului Dragoş, mândru posesor de Yamaha XT 600, să punem pe roţi o plimbare de-o tot vorbim.

Şi iaca plecăm la drum, pe la 2.40, în amiaza mare, după ce (conform prostului meu obicei) m-am lăsat aşteptată vreun sfert de oră. Până la benzinărie, adică încă vreo zece minute de mers, ne-au trecut pe amândoi toate râurile posibile.
Mănuşile leoarcă de transpiraţie, cagula jilavă, iar în geacă şi pantaloni o fiertură de-i lipsea numai pătrunjelul.

Dragoş părea un pic mai uscat decât mine, din care pricină mă uitam cu jind la armura lui.
– Bine, mă, că ai tu plasă cu protecţii…
– A, păi mă gândeam nici să n-o iau, dar ştiu că tu eşti cu siguranţa rutieră şi astea, şi am zis să nu avem discuţii.

Am rânjit mulţumită. Iaca, se poate.

becul ala mic-mic sunt eu

Alimentarăm deci, prin Colentina, şi apoi am luat drumul A3-ului. Nu mor eu de dragul autostrăzilor, dar A3-ul este, deocamdată, sensibil mai liber decât DN1. Plus că economiseam timp preţios, numai bun de consumat pe coclaurile prin care urma să fiu târâtă.

Ţinem deci A3-ul, centura Ploieştiului şi DN1 până la Câmpina. Aici ratăm cu succes Palatul Iuliei Haşdeu (adică am trecut pe lângă el fară să ne oprim, întrucât eu nu ştiam că ăla-i ăla, iar Dragoş ştia că e închis pentru restaurare). Evităm alte două obiective turistice şi nimerim ieşirea către Telega – Meliceşti.

Fac aici o paranteză şi spun: dacă vă corup un pic-un pic cu traseul ăsta şi-l faceţi în weekend, atunci sunt sigură că merită să înnoptaţi la Telega Băi, pentu o plimbare prin salină, o bălăceală reuşită la bazinul cu apă sărată sau o înnămolire terapeutică.

Revenind. Noi trecurăm de Telega, urcând spre Meliceşti. Pe un drum îngust, asfaltat şi şerpuit, de ţi-era mai mare dragul să mesteci la cutia de viteze alergând pe el.  Aerul dintr-o dată mai rece şi umed, aerul ăla de pădure şi pământ jilav. O poezie de drum, nu altceva.
Am ajuns în Meliceşti, am scormonit un pic, întrebând în stânga şi-n dreapta, până când şoseaua s-a proptit într-un drumeag ascendent şi plin de pietriş (pe care am frânat cu faţa, scrâşnind şi riscând să mă întind cât o păturică de picnic. Am avut noroc, n-am scapat-o pe jos).
XT-ul întreabă „Te bagi?”
Monsterul răspunde „Pfoa! Io?! E-vi-dent
După 200 de metri, pietrele erau din ce în ce mai mari, drumul tot mai ascendent şi inimioara mea tot mai puricită. Omor în faşă orice altă dorinţă de vitejie, trag pe dreapta şi mă uit cu ochii umezi la XT-ul care urca nestingherit. Stăpân-su mă vede şi se întoarce după mine.
– Ce e?
– Io de-aci nu mai pot.
– Aha, şi cum facem?
– Păi, zic, lăsm mobrele aci şi urcăm pe jos.
– Pfoa. În niciun caz. O lăsăm pe-a ta aici, şi urcăm cu a mea.

Aici am renuntat

Înghit în sec. Sigur, părea cel mai logic plan. Ce nu ştiţi despre mine, este ca sunt o aşa numită „control freak”, adicătelea obsedată de control, făcând lesne atacuri de panică atunci când sunt luată de val, şi pe val nu-l controlez eu. Zic – pachet complet.

Haida, că soarele era sus pe cer şi orice aşteptare ne înmuia, la propriu, şi mai tare.
Şi urc în şa. Fraţilor, surorilor, oameni buni cu suflet mare, ce-a urmat mi-e greu să vă descriu.
Când a început capra să tresalte, să zburde, să scuipe pietre, să scrâşnească pe nisip, să lunece, să se aplece, să fugă cu mine sau de sub mine, mi s-au încleştat mâinile pe rezervor şi mi s-au lipit ochii de jurai că-s oarbă din naştere.
Pe-un şleau, la margine de mal, în depăşirea unei căruţe, când am simţit roata spate plecând de sub şa, mi-a îngheţat sângele în vene. „Nu mişca, nu respira”, mi-am spus, „poate trece ceasul rău, nu ne simte ca suntem aci”.
Calculez toate posibilităţile de a-mi rupe oasele, suci tendoanele, înnoda ligamentele. Sigur că de la înalţimea la care sunt cocoţată, pe şa, mai mult ca sigur nu păţesc nimic, în caz de „Doamne-fereşte”, dar cum minţile imi sunt înecate în panică, logica nu mai are loc de desfăşurare.
Să ne înţelegem. Undeva, ascuns prin gândurile mele, un pitic sictirit şi cu cap de Einstein – simţul meu logic, ca să spun aşa – bombanea calm să stau liniştită.
Evident că ştiam că pe off-road trebuie să mergi tare* tocmai ca să fii în siguranţă. Legile fizicii nu iartă pe nimeni, nici de milă, nici pe şpagă.
Evident că ştiam că, practic, echipată fiind şi sus pe şa, riscurile să păţesc ceva notabil erau minore spre inexistente.
Şi la fel de evident e că ştiam că Dragoş are experienţă pe coclauri cam câtă am eu pe asfalt, deci aveam încredere în el… Dar, cum am spus. Unde panică e, nimic nu mai încape.

A durat vreo două veşnicii jumate până am ajuns sus, pe-un drum care nu cred ca a depăşit un kilometru, şi care s-a încheiat, cum altfel, cu 3 hârtoape atacate strategic de acelaşi vajnic XT. Am fost depusă fix în pragul destinaţiei, Crucea Domnitorului, pe-o culme de deal din care vedeai în toate cele patru zări, până hăt, departe.

Melicesti, Prahova

Melicesti, Prahova

Ma rog, mie mi-a luat cinci minute să văd, fiind preocupată să mă termin de tremurat din toate încheieturile fiinţei mele.

Monumentul a fost ridicat în cinstea vizitei regelui Carol I, în 1866. Legenda spune că aici ar fi vrut Carol să îşi construiască reşedinţa de vacanţă. Însă calul său se accidentează (dacă o fi fost drumul ca ăsta de urcăm noi, e de înţeles) iar curtenii îl sfătuiesc pe rege să considere aceasta drept un semn rău. Astfel, renunţă la plan şi alege până la urmă Sinaia, pentru ridicarea castelului Peleş.

Împrejurimile sunt ameţitor de frumoase, şi merită un urcuş de – zic eu – maximum 20 de minute, pe jos.

Abia se aşezase inima la loc, că simt pe vârful nasului semne de ploaie. „Ei, hai, că nu ştiu dacă mai am atâta noroc să scap întreagă, dacă vom coborî pe pietre ude.”
Aşadar ne-am reechipat rapid, ţup în şa şi ţup la vale.
Ce aerobic? Ce zumba? Mi-am încordat tot ce-aveam muşchi pe oase, să mă ţină locului.
„Fii atentă, să-ţi arăt ceva, zbiară Dragoş din faţa mea”
„Nu mă uit la nimic, lasă-mă-n pace” şi lipesc ochii strâns. Ce nu vezi nu ştii, iar ce nu ştii, nu te poate răni, nu?
Nu vad, nu respir, nu mişc. Orice, numai să se oprească odată tăvălugul, că fac implozie de atâta încordare.
Atâta efort am putut să fac cât să deschid ochii să văd trovanţii. Respectiv, niste pietroaie de forma ovaloidă, care (aci e mirarea cea mare) se nasc din nisip. Nu prea pricepe nimeni cum şi de ce. Am vazut şi trei găoace, în pământ. Pietrele fuseseră scoase de acolo şi odihneau liniştite pe la porţile oamenilor.

Inapoi la ce stiu mai bine

Când am ajuns în sfârşit la mobra mea, eram topită şi transpirată, doar cu adrenalină în vene, fericită să pot saruta pământul.. de printre pietre.
De emoţie am făcut şi poze „caprei anarhiste”, apoi am tulit-o, tot pe pietre, dar mult mai liniştită: dacă era să cad, cădeam pe mâna mea!

capra anarhista

Febra musculară se instaurase definitv, în toate membrele. După o bere non-alcoolică în Telega ne-am văzut mai departe de traseu. Fiindcă da, după toată patima mea, mai aveam mult drum înainte.
Coborând în Telega, zic, făcurăm stânga (în, probabil, centrul comunei) către Buştenari.
Se întinde de-acolo, un drumşor proaspăt asfaltat, tighelit pe margini, cu un marcaj proaspăt, discontinuu, frumos de-ţi vine să îl îmbrăţişezi (mai ales dacă eşti proaspăt traumatizat, aşa, ca mine)
N-am oprit decât la o poză cu „happy borna”.

Happy borna
În rest, m-am lăsat în voia unui montagne-russe fascinant şi imprevizibil, pe care nu întâlneai 50m de linie dreaptă.
Curbe nesfârşite, ace de păr în urcare, iar acolo unde nu era rost de vreo cotitura, drumul urca şi cobora pur şi simplu. Fără pauză, fără respiro, probă de concentrare şi atenţie, traseu impredictibil pe care îl străbaţi cu sufletul la gură, să vezi ce-ţi mai rezervă, unde te duce, cum te surprinde.
Un drum ascuns între comune, un fel de „mijloc al lui nicăieri”, genul pe care îl iubeşti sau îl urăşti, care te stoarce de vlagă, te ameţeşte, te dansează până la epuizare, te răsplăteşte pentru fiecare metru parcurs, şi orice ar fi nu te lasă nepăsător.

Dar ce-i frumos nu-i mult, (nu că rezerverele mele de concentrare ar fi inepuizabile), iar din Cosminele, dăm într-un şir de dale de beton găurite, prin care tresalt dureros. Urmează câţiva kilometri de asfalt dinamitat, şi încet-încet drumul se îmbunează, devine mai iertător.

Coborârea spre Vâlcăneşti te duce în „Bucovina de Prahova”, cum a botezat-o, inspirat, nu zic nu, tovarăşul meu de drum. Poduri de lemn, vâlcele pitoreşti, apusul căzând peste toate.

Ziua de marţi, în care eram, şi-a respectat renumele. Prima oprire brutală şi neprognozată a fost pentru o muşcătură de albină. Beneficiar – Dragoş. Tras pe dreapta, scarpinat, uitat în oglindă, panicat („S-a umflat?”) des-panicat („nu, e ok”), luat avânt, sărit în drum. Dragoş mă depăşeşte, şi mă trage iar pe dreapta.
„Ce n-aiba s-a mai întâmplat?”
– Tre să leg semnalul.
– Al cui?
– Al tău.
– Aa…aa. a… aoleu

Mă înmoi. Nu mă mai panichez că nu mai am de unde. Scot un soricel din tankbag – bun.
Zgârm în trusa de scule, sub şa: surubelniţe, cârpă, siguranţe, şmirghel, bec de frână, furtun… sârmă n-am.

Nu-i nimic. Or avea creştinii ăştia vreo sârmă prin gard. După două minute Dragoş vine victorios cu un maţ de tinichea, numai bun să-mi fixeze mie semnalul spate. Întrucât suportul de care era prins se frânsese. O fi fost de la vibraţii.. zic.

De-acolo… am tot tras către casă. Doar cu o pauză la o benzinărie din Blejoi, unde eu am disparut două minute din peisaj iar colegu’ de drum a fost atacat de un băiat amabil, dornic să-i vândă un parfum scump, la bani puţini.

– 500 de mii? E ieftin? Pai înseamnă că tu câştigi bine, dacă e ieftin.

Până m-am întors, Dragoş aflase şi de unde cumpără ăla parfumul, şi cu cât, şi cât câştigă…

Până acasă, pe centura Ploieştiului şi apoi pe A3, n-a mai fost decât un pas, ca să zic aşa. Febra musculară o resimt şi acum, când scriu. Dar nu-mi pare rău. Cred că acum o înţeleg mai bine pe Ina şi iubirea ei nestrămutată, pentru asfalt.

 

*n.a. Prin “să mergi tare” înţeleg, de fapt, să nu mergi pâş-pâş, încetunel, aşa cum ţi-ar dicta instinctul de conservare. S-a dovedit practic că legile fizicii bat instinctul de conservare.

 


View offroad prin prahova in a larger map

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Ce crezi că știi despre siguranța rutieră în România?
Şi noi „Iubim 2 roţi”
Despre mersul preventiv, în ritm francez

8 comments

  1. Cool 😀

    Dar stiu ca si Monsterache stie offroad – remember Transalpina? :)))

  2. Da. Dar acum erau asa de multe pietre, si asa abrupt, si pietre, si abrupt.. ca m-am inmuiat. :))
    Ala de pe Transalpina era lat, si netezit, totusi. Aici.. drum de sat. Nu prea aveam curaj sa ma lupt cu surprizele locului..

  3. :)) Urmatoarea plimbare daca tot esti in concediu si tre sa stai mai loco, iti recomand din Campina sa te indrepti spre Paltinu. Cu siguranta o sa ai iar febra si o sa ramani iar muta de peisaje. Sunt din Campina, comunele si satele din jurul orasului sunt o incantare si daca puteti sa gasisi sa si ramaneti peste noapte undeva… nu veti regreta 🙂

  4. Super. Multam de idee. Saptamana viitoare plec singura, asa ca nu va de ce nu as putea incepe de-acolo. 🙂

  5. paltinu… FRUMOS ! mai ales daca iesi in drumu spre sacele…
    febra GARANTATA !!!

  6. Începutul e promițător, proba pe uscat ai trecut-o, urmează acum proba cu noroi până la axul roții, pot să-ți indic niște locuri dacă ești atrasă de băile de nămol 🙂
    Iar un drum ca ăla descris de tine, cu gropi sub 30 de centimetri e un drum ok, până la urmă. Eu am avut o prietenă care după un drum oarecum ca al tău, a eliminat toată piatra de la rinichi,deci observi aici valența curativă a XT-ului…

  7. domnite.ro

    Faza cu aceea capra este mai mult decat funny, ma intreb oare daca a reusit de scape, asta ar fi si mai funny:)).
    Mi se pare si faza cu acel zamberet simaptica, in rest totul tine doar de drum ca sa o zic asa.

  8. A scos piatra de la rinichi???? pfua…. bre, eu prefer cu bere, am zis! Numai dupa mobreala, insa!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *