O fată, două roţi şi o mulţime de pietre

O fată, două roţi şi o mulţime de pietre

Ideea de a pleca singur la drum are, aşa, o aură de film dramatic, în nuanţe de “drum iniţiatic”. Clişeul standard al schimbărilor răsunătoare, moment de răscruce în care te dai de trei ori peste cap şi te transformi în altcineva, obligatoriu mai bun şi mai înţelept.
Ei bine, nu. Dacă nu cumva eşti în pragul unei cotituri din viaţă (a cărei umbră se prefigurează deja cu mult înainte să-ţi faci bagajele), un astfel de drum nu aduce cine ştie ce modificare. Îţi adulmeci libertatea proaspăt câştigată şi apoi plonjezi în toate fricile, spaimele, accesele de paranoia, îţi aprofundezi toate angoasele, le trăieşti intens şi înzecit, de parcă hormonii fricii s-ar împuia chiar acolo, în capul tău. Te sufoci, te arunci, paralizezi, te uiţi în jur, vezi că nu-i nimeni, te ridici şi mergi mai departe.
Drumul de unul singur nu te face neapărat mai deştept. Dar îţi descoperă cam cât poţi să încasezi.

Dar să nu mai întind povestea în filosofări gratuite, şi să istorisesc cum m-am iniţiat eu în taina spaimelor.
Pe scurt, eram în concediu fără stăpan, întrucât consortul nu-şi putea lua liber în aceeaşi perioadă cu mine şi nu ne-a mai ieşit o plimbare prelungă, ca anul trecut. Aşa că mi-am adunat cârpişoarele, am strâns ceva mâncare în traistă şi, cu harta în braţe, am plecat la drum. Nu departe,  întâi până în service. Aşa mi se năzărise mie, să mă caut de presiune în pneuri şi de lichide prin furtune atunci, în ziua plecarii. S-a dovedit o idee inspirată întrucât (mulţumesc Skandal), m-am ales cu un kit de pană de imprumut. Şi – cum am învăţat eu de la prietena mea Ina – când ţi-e lumea mai dragă, dă pana peste tine.

Ziua întâi – sau de ce e bine să-ţi faci planul de drum

Luni, pe 12 august, când am plecat, am ştiut două lucruri mari şi late: 1. că marţi voiam să ajung în Cluj şi 2. că NU voiam să mă duc prin Sibiu (fiincă acolo ajungeam miercuri, şi era păcat de bunătate de concediu să trec de două ori pe-acelaşi drum). Aşa că dibuiesc, pe sfânta hartă, o rută prin Valea Jiului – Haţeg. Decizia nu spun c-ar fi fost rea, căci Valea Jiului e superbă în orice moment din an, din orice unghi şi poziţie. Doar că poate să fie extrem de lungă, atunci când sunt lucrări de reabilitare şi se circulă pe-un singur fir.
Valea Jiului
Înainte de asta, păţesc un neajuns.
Fix la intrare, cum veneam eu vitejeşte să atac defileul, văd pe stânga, un mare indicator de avertizare pe care citesc (din fuga calului) că drumul spre Haţeg e închis şi, se ocoleşte prin Sibiu. Sigur că nu opresc, să mă informez ca omul. Doar merg mai departe, lăsându-mi mintea să clocească tot soiul de panici mici, de exemplu cum o să înnoptez eu prin cine ştie ce văgăună de munte, rătăcită pe drum. După ce alerg, frânez, opresc, aştept, cuget, panichez, merg mai departe, şi tot aşa de mai multe ori, îmi iau inima în dinti şi dau nas în nas cu problema. Adică, în loc să fabulez, şi să mă bombăn în mintea mea că nu m-a dus capul să mă interesez şi eu de starea drumurilor, mai bine întreb o autoritate în materie: niste baieţi, în straie de lucrători la drumuri publice. Da, Valea Jiului se închidea. Dar doar marţi – joi, între 10 – 18. Nepregătit să fii, noroc să ai.
Merg mai departe, către Haţeg, unde îmi stabilisem înnoptarea. Mă rog, „stabilisem” este o formula cam hazardată, fiindcă nu căutasem nicio cazare, nu mă uitasem deloc pe harta zonei, ci pur şi simplu speram eu să îmi sară o pensiune în faţă şi să mă întrebe dacă nu cumva acolo vreau să mă opresc. Am intrat în oras, m-am uitat stânga, m-am uitat dreapta, şi iar stânga, şi iar dreapta, şi până să mă decid eu ce-aş vrea să fac cu somnul meu, s-a sfârşit localitatea. Acu’, eu nu mă întorc din drum, că-i semn rau. Şi-o ţin tot înainte, pe drumul Clujului, că poate mi se năzare mie pe vreundeva c-ar fi loc bun de petrecut noaptea.

Ştiţi vorba aia “la barza chioară îi face Dumnezeu cuib”? În Călan, îmi sare în ochi indicator la dreapta către Costesti şi Sarmizegetusa lui. Aci e de mine, zic, c-am mai fost eu acum zece ani. M-oi descurca!

Sarmizegetusa Regia – panici şi vitejii, ambele degeaba (sau cum am decretat eu marţea zi de off-road)

Întâi şi întâi, să vă spun unde m-am aciuat. În Costeşti, dincolo de porticul cu profile dacice, taman în rascrucea de unde încep toate drumurile spre cetăţi. Mai bine de-aşa n-o puteam nimeri, mi-am spus eu. Unde mai pui că gazda, un nene trecut de 60 de ani, mi-a făcut reducere la cameră, ba mi-a mai şi croit o cină straşnică, potrivită bine c-un pahar de ţuică (“mai slabă, ca pentru fete”).
Înainte s-apuc a mânca, la o plimbare pietonală prin capul satului, m-am întâlnit şi cu patrula de poliţie. Care patrulă, nu era la promenadă, ci urmărea asiduu un evadat de la Colibaşi.  Cu ideea asta în minte şi după ce a început să mi se pară că proprietarul e suspect de prietenos cu subsemnata, m-am dus la culcare în alertă maximă.
Dar alerta n-ar fi folosit la nimic, dacă n-aş fi descoperit că geamul camerei mele de la parter nu se putea închide decât în unul sau două puncte. Şi ia, şi impinge şi suceşte, şi trage, şi smulge, şi geamul tot deschis stătea. Acum, spuneti voi, cum să dorm liniştita eu, femeie singură, într-o cameră la parter, cu un evadat prin pădure, la 100 de metri de pensiune, başca un proprietar suspect de prietenos, care părea că-mi face ochi dulci? Unde-i problemă, e şi solutie. Dovadă că, după ce mi-am proptit un taburet pe pervaz, să fixeze geamul, m-am odihnit bine mersi, fără vreun vis suspect.
Sistem de siguranta
Marţi dimineaţa, după ce am admirat îndelung indicatorul cu “Sarmizegetusa Regia 18 km”, care marca începutul unui drum cam rupt, şi după ce gazda m-a asigurat de 30 de ori ca “e drumul buuun până sus, pietruit recent“, mi-am făcut curaj şi-am plecat. Călare, evident, că doar mersul pe jos l-am uitat, de când am intrat în concediu.
spre Sarmizegetusa Regia
Şi plec fratilor, pe drum de piatră. Unde nu erau colţuri să mă zdruncine, era pietriş să derapez, unde fugeam de pietriş, erau traverse de-mi zguduiau tot sufletul în mine. Unde fugeam de traverse, nimeream pe şleauri de masini, tot printre cioturi de cataroaie. Bombaneam, tremuram, sufeream şi mergeam mai departe, de puteam să jur că pusesem vreun pariu cu diavolul (şi-l cam pierdeam, zic eu).
Din loc în loc, mă mai opream pe la vreun om să-ntreb cum e drumul mai departe. “Buuuun”. “Ca aici?”. “Daaaa, e drum de piatră, n-aveţi grijă“.
spre Sarmizegetusa Regia
Cum să le explic eu oamenilor că Monsterache al meu, domnişoară de oraş, îşi frânge unghiuţele pe nenorocirea aia?
E, cum, necum, cu patimi şi suferinti, trecură 16 km.

Înaintea mea se asternu o bucată brusc ascendentă, sfârşită într-un ac de par. Alexo, acu i-acu.
O fracţiune de secundă mi-a trecut prin minte gândul ăl bun: să parchez motorul undeva la marginea drumului şi să urc pieton ultimii doi kilometri. Dar, cum ziceam, gândul bun vine rar şi-mi trece repede.
Aşa că, odată mă-nvârtoşez, urc, mă opresc ca râma în stancă, perpendicular cu drumul, dau ‘napoi, se opreşte motorul, pornesc iar, mă ţiu pe vârfuri, împing, trag, smucesc, sucesc şi dovedesc.
M-aliniez în sfârşit pe trasă şi-ncep urcuşul. Vreo 600-700 de metri, a fost aproape uman, curbe line, pe drum prost. Dar urcam.
(Pentru cei care n-au apucat încă să vada poze cu subsemnata calare, vă dau informaţia esenţială: pe plan drept, ţin motoreta la verticală pe varfuri. 1,57m înălţime,na!, doar nu vă aşteptaţi la altceva)

Deodată, cum urcam eu vitejeşte, mi se înfăţişează înainte un al doilea ac de par, la fel de abrupt ca primul. Panică şi emoţie.
Cum să iei, Doamne iartă-mă, curba dintr-un foc, că aderenţă pe praf şi pietre nu prea s-a vazut la cauciucurile de oraş.
În două secunde sunt iar proptită perpendicular cu trasa, spre o rădăcină de copac. Nu-i bine, zic. Şi-ncep iar.
Împing mobra înapoi, cu forţă, să trec peste pietre, dar cu frâna patinată, ca de la prea mult avânt să nu mă duc în râpă. Şi un pic inainte. Şi iar inapoi. Până dau cu roata spate de-un colţ de stâncă. Turez motorul, dau un pic în faţă, un pic în spate, îmi culcuşesc bine roata în praful de lângă pietroi, şi când trag de gaz şi sucesc ghidonul îmi derapează spatele şi se înclină cazanul.
Mi se încleştează, fraţilor, stomacul.
Mi se scurge tot sângele în glezne când o privesc pe-a mea, mândră, cum îmi alunecă dintre picioare, uşor pe stânga, spre fix mijlocul drumului.
Toată forţa sufletului meu se-adună în degetul mare de la piciorul stang. Atâta pârghie mai am. Mă încoţopenesc în varful degetului, îmi mai adun o fărâmă de suflu şi smulg ghidonul. Taci, că n-a căzut.
De efort, mi se abureşte viziera. Dă-o-n Doamne, iartă-mă, că oricum nu-mi trebuie să văd cine ştie ce. Îmi reviu din emoţie, mă văd că-s dreaptă, şi fac cea mai proastă mişcare imaginabilă: îmi bag piciorul sub motor, să am forţă să-l împing. Şi încep iar, cu forţă şi talent, să împing şi să sucesc gândacul peste pietris, ca să nimeresc s-apuc trasa de urcare.
Am avut o baftă chioară.
Ideea mea, care se putea lăsa uşor c-o gleznă ruptă, s-a dovedit totuşi câştigatoare. Am avut suficientă forţă şi stabilitate să ies din praf, şi să mă îndrept spre urcare.

ultimul ac de par

ultimul ac de par

M-am strecurat în parcare, ofilită şi transpirată, la fix cât să aud o voce feminină în urma mea:
– Cu asta mică ai urcat tu până aici??
– Daaa. Şi mi-am dat seama că trebuie să şi cobor.

N-apuc să-mi revin, că paznicul de la ghereta de bilete mă roagă să schimb parcarea.
Ok, dar, la plecare, dumneata m-ajuţi s-o scot, că eu nu mai am putere“.

Plimbarea prin cetate merită toate eforturile. N-am să insist asupra ei, pentru că mi se pare că e un spaţiu cu care relaţionezi extrem de personal. Una peste alta, a fost o pauza tare nimerită, după toate zbaterile mele.
Sarmizegetusa Regia
La plecare, m-am găsit cu un grup de jandarmi. Perfectă potriveală, întrucât i-am rugat pe ei să îmi întoarcă motocicleta. Zau că nu mai eram în stare s-o smulg iar din pietrele în care o băgasem.
Baieţii mei, veseli şi saritori, nu s-au lasat prea mult rugaţi. Mi-au întors agregatul, ba chiar m-au sfătuit să fiu atenta la drum. “O să fiu. Între timp, voi nu plecaţi nicăieri, că dacă dau cu ea de pământ, la voi mă întorc!”
Nu ştiu cum să vă explic, dar mă cam împacasem cu ideea unei inevitabile tăvăleli.
Cu toate astea, am avut iarăşi noroc şi m-am descurcat mult mai bine la coborâre decât la urcare. Plus ceilalţi 16 km de pietre pe care am aflat că n-am cum să îi evit. Pe unde venisem, pe-acolo trebuia să mă şi întorc. Teoretic, povestea s-ar putea incheia aici. Ar putea fi cam multe emoţii pentru o singură zi. Cu toate astea marţea mea abia începuse, iar drumul era musai să mă ducă până în Cluj. Cu sufletul şi creierii zdruncinati, am parasit deci Costeştiul, fără să-mi mai trebuiască mic dejun, ori prânz, ori altceva. Aveam 4 eugenii la mine, se chema, deci, că am ce mânca.

Valea Ampoiului, minuni fără indicatoare

Acum vreo doi ani, tot în drum spre Cluj, ţineam eu minte c-am greşit drumul şi am dat peste o zonă absolut superbă. Era musai, deci, să il greşesc şi-acuma, că tot aveam timp berechet. Aşa că am ocolit Alba Iulia şi am apucat-o câş, spre Zlatna. Zona este fabuloasă, şi merită să campezi prin vreunul din satele acelea, ca apoi să o iei la pas prin dealuri şi munti. Pentru turiştii motorizaţi, are un singur imens dezavantaj. Nu exista indicatoare turistice. Doar, din loc în loc, atunci când rulezi decent pe la 80-100, vezi brusc un semn mic şi ruginit, fix în dreptul drumului pe care ar trebui s-o apuci, ca să vezi minunea.
Fie că vorbim de coloşi de calcar, biserici-monumente istorice ori ruine de cetate, niciunul nu este anunţat mai din vreme.

intoarceri pe pietris, in plan inclinat

intoarceri pe pietris, in plan inclinat

Marţi a fost, aşadar, ziua în care am exersat până la epuizare întorsul pe plan înclinat şi pietris, că nu le-a ajuns asfaltul şi pentru acostament. La un moment dat, după ce m-am dus şi m-am întors şi m-am învartit pe la toate obiectivele de care am dat cu nasul, şi am apucat totuşi drumul Aiudului, văz indicator de cetate. Era vorba despre Apoulon, cetate dacică din Piatra Crăivii.
Spre marea mea bucurie, drumul, care trecea printr-un sat, era perfect asfaltat.
Întorc, aşadar, şi intru pe drumeagul nesperat de bun. Merg eu ce merg, bucată de vreme, şi cum nu se vedea nimic la orizont, dau să întreb un localnic.
– Nu vă supăraţi, drumul ăsta urcă la cetate?
– Aşa stii ma’ta, că urca la cetate?
– Pai d-aia vă întreb, că nu ştiu.
– A, păi poate se face vreun drum.
Mă uit crucis dar nu mă las descurajată. Peste încă vreun kilometru, trag iar pe dreapta.
– Ăsta e drumul de cetate?
– Pai da, dar de ce nu aţi luat-o prin Craiva, că pe-acolo e drumul mai bun. Aici se face un drum de pământ, prin padure…
– Aha. şi pe-acolo e drumul bun?
– Daaa. Buuuun. E pietruit. Am fost eu cu Aro.
Cum să-i explic eu lui ca Ducati-ul meu şi Aro-ul lui au multe chestii care le diferenţiază?
Am întors. Am găsit indicator şi în Craiva, pe un drum pietruit. 9 km până la cetate.
Am incercat. Vă jur că am încercat. Dar după primii 20 de metri toată fiinţa mea s-a rasculat. Simţeam că dacă mai văd pietre, îmi vărs maţele. Aşa că am renunţat şi-am întors. Iar în panta, iar pe pietris, că doar asta făcusem oricum toată ziulica.
Pâna la urmă, e şi Monsterul motocicletă de oraş. Dacă nu-i dau cafenele, macar să vadă bietul de el asfaltul cum arată.
Aşa că m-am înfiinţat iar pe drumul naţional, urmărind cu interes algoritmul denumirii localităţilor. Gâlda de Sus, Gâlda de jos şi, la mijloc, Întregâlde. Să spună cineva că românul nu-i logic din fire.
După toate Gâldele, m-am ţinut de drumul Aiudului.
Dar despre cum să dai trei ture de cetate până îi găseşti intrarea, despre cum te poţi rătăci în cercuri concentrice prin mijlocul Clujului, dar şi despre cum nu poţi să urmezi în acelasi timp 3 indicatoare, când ele îţi arată direcţii diferite, nu pot decât să vă povestesc săptămâna viitoare.


View concediu 2013-part1 in a larger map

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

#MyDanube – Plimbare prin Ulm
Lună de miere grecească pe motociclete cu cetățenie română (partea II)
La mulți ani, români!

7 comments

  1. Se pare că te-ai amuzant pe cinste dar nu ne-ai spus până, la urmă, evadatul a fost prins ? Te-ai întâlnit totuși cu el ?
    Sau revine în ultimul episod ? Atunci când faci pană pe roata din față iar el apare salvator și rezolvă?
    Așteptăm continuarea…:)

  2. Nuuuu… puşchea pe limba, cum să dau nas în nas cu bau-bau-ul?
    Vine şi continuarea mintenaş. Mă scuzaţi, m-au înnaintat în funcţie brusc şi mi s-au încalecat programările şi activităţile.

  3. Bravo! Curajoasa! Pe langa scriitura frumoasa, am si eu o intrebare de ordin tehnic: cum, Doamne iarta, ti s-a parut coborarea mai usoara ca urcusul? E adevarat ca motorul meu se preteaza mai mult, la urcare nu am nici o problema, ma catar si pe carari de munte (done that!), dar la coborat crima! Cu trapta I e prea mare viteza chiar la relanti, deci nu frana de motor! Cu frana spate, rau, ca daca se blocheaza roata derapeaza instant. Iar doar in frana fata nu merge ca iar se blocheaza roata si aluneca fata… (Bine, am banuiala ca nu ai mers chiar pe drum de enduro…):)

  4. Aici poza cu prima panta, facuta de Ina
    https://www.facebook.com/photo.php?fbid=435243456586784&set=a.230630383714760.48453.224509714326827&type=1&theater
    E drept, la mine a fost uscat.
    Ca sa iti raspund, nu stiu cum, dar mi-a fost usor. Am coborat cu ambreiajul patinat si frana spate la fel de patinata.
    Mi s-a parut mai usor de luat curba, aici era stresul cel mai mare.
    Bine, ce n-am povestit, este ca la a doua curba, cea din imagine, m-am oprit inainte de acul de par, fiindca pe partea cealalta, imediat dupa pod, fix inainte de curba, doua masini se oprisera iar soferii erau tare nehotarati.
    Unul, pana la urma, vazand ca astept, si-a facut curaj si a urcat iar celalalt, pe partea dreapta cum veneam eu, mi-a facut semn ca pot sa cobor linistita, ca am loc pe langa el, pe interiorul curbei. Evident ca nu aveam nicio sansa sa cobor pe o inclinare atat de brutala.
    Asa ca m-am dus mai in fata, m-am proptit in pietre, l-am lasat pe… om sa urce si apoi am inceput iar sa smulg de motocicleta in toate directiile, s-o scot din pietre si sa pot sa intru pe curba. Dupa 30 de secunde mi-am dat seama ca e un barbat pe-acolo pe care pot sa il rog sa ma ajute, (si ar fi fost bine sa fac asta inainte sa inceapa sa urce catre cetate).
    M-a tras el de manerele de la sa, si mi-am putut vedea de restul de 14 km de pietre. 🙂 )

  5. Până la urmă ai reușit, felicitări !
    Acu’ îmi aduc aminte de un meșter bătrân care uneori era atât de beat încât nu se putea ține pe picioare. Și ce făcea el atunci ? Se suia pe un IJ antediluvian și se ducea foarte drept, unde avea nevoie, pe malul Siretului sau din nou la cârciumă.
    Zicea că un strop de alcool te ajută să-ți ții mai bine echilibrul.
    Dacă lucrul ăsta e adevărat, oare n-ar fi fost mai ușor să-ți faci puțin curaj cu un rachiu ?
    Acum nu săriți pe mine, discutăm o teorie, nu vorbim de drumul public…

  6. Nunununu nu nu. nu. nu. nu biau la ghidon. nici pe public, nici pe nepublic. niciunde, nicicum. 🙂
    la mine niciodata n-a functionat asta cu “paharul de rachiu de incurajare”. nici la transmisiuni in direct, nici la emisii, nici.., nici… :).

  7. Felicitari fetelor,foarte bun si interesant blog!

Trackbacks/Pingbacks

  1. Sunt Ina. Sunt Alexa. Sunt SlowRide | SlowRide - […] Mă mândresc că m-am dus pe unde mi-am dorit, am intrat pe toate asfalturile și pe toate pietrele pe…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *