Du-te singur până-n Grecia!

Du-te singur până-n Grecia!

 

Un amic motociclist din epoca timpurie a istoriei mele pe două roți avea o vorbă: „Mânușile, cheia, geaca, casca… să pun și niște benzină… hai că mai știu cum se face asta!”
Cam așa m-am motivat și eu pentru plecarea în Grecia.

Menționez dintru început, cinstit și corect că am plecat într-un infotrip*, în care organizarea promitea plecare și plimbare cu autocarul.

Stai așa o țâră. Eu vreau să fac tot ce vreți și voi acolo – și mânăstire și deal și plajă și sirtaki, dar să merg până în Grecia cu autocarul? Și-napoi la fel? Toooată Bulgaria și toată jumătatea de Grecie și cât mai era acolo de mers, să șed eu confortabil, cu derrière-ul lipit de perna scaunului, dus-întors?

-Mă scuzați, călare primiți? Mie îmi place să mă chinui!

Pe motocicleta

Pe motocicleta

Ne-am înțeles, ne-am organizat și dusă am fost. Desigur că la fața locului, adică în Grecia, la program, am săltat și-n autocar. Motivul o să fie clar explicat când îți povestesc drumul către insula Evia despre cum poți să coordonezi un autocar cu o motocicletă, dar asta e pentru episodul viitor.

Plecarea

Hai la drum!

Hai la drum!

 

Bun, fac bagajul, modular, pe cutii și topcase, completez niscaiva antigel (nu eu, omul bun care are grijă de mine cu motoarele mele de când eram mică), schimb becul pe spate că zbierase unul la mine în intersecție cu o seară înainte: ”nu-ți merge stopul!!!”, iau echipament ca pentru aprilie pe mine și haida să mă dau afară din București, vineri cam pe la amiaz’ așa. În București o căldură cam de iulie, sau măcar așa se simțea în straturile succesive de haine în care mă înfofolisem.
Înțelegerea fusese că eu plec înaintea găștii pentru că nu am vrut să fac tot drumul dintr-o bucată. Ei urmau să șadă, os pe os, toată ziua de sâmbătă în autocar. Pentru mine cca 800 km într-o zi sunt cam mulți și cam cu risc.

Deci o oprire la dus în Veliko Târnovo și una la întoarcerea din Grecia în Sofia. Ca să nu ajung să merg pe noapte, ca să am timp dacă mă rătăcesc, mă rog, miorlăieli d-astea de fete.

La momentul plecării, totul aranjat, mai puțin zen-ul. Am plecat într-o panică absolută și vibrantă. Și absolut ridicolă, evident, pe care nu știu s-o motivez. Bătea vântul înfiorător, vânt d-acela de primăvară de te mătură orizontal de pe sensul de mers. Știu eu, am pățit-o acum câțiva ani când o pală dintr-asta m-a mutat mintenaș de pe banda mea fix pe contrasens, tot pe drumul către Giurgiu, fără să am timp să schițez cea mai mică mișcare de contracarare. Norocul meu a fost atunci că nu eram nici pe zonă dintr-aceea despărțită cu betoane între sensuri și că nici nu venea nimic spre mine.

Panica

Calu'

Calu’

 

De-asta să-mi fi fost frică? De ideea că plecam singură-singurică? Prima oară când plecam din țară la drum lunguț fără altcineva pe lângă mine? E drept că pe motor poți să fii cu oricâți după tine, tot singur îți iei deciziile. Tot singur știi când te asiguri, când te bagi în depășire, fiecare micro mișcare care îți pune viața în linia întâi sau îți salvează pielea, tot tu singur-singurel o faci. Și-atunci? Ce-mi trebuiau alții pe lângă mine?

Să fi fost pentru că tocmai citisem un articol de la niște prieteni despre cum li s-au furat bagajele în Bulgaria? Și aveam o hoardă de jefuitori în imaginație care îmi săltau mobra, eventual cu mine cu tot, de subt fund?

Nu, motiv logic nu-i, tremura nervul în mine, mergeam ca o cizmă nesigură și aveam senzația că undeva înainte, în negura viitorului lucruri groaznice desigur că se vor întâmpla.

Nu știu până unde m-a ținut atacul de panică. La un moment dat frica și-a slăbit colții înfipți adânc în mine, mușchii s-au mai relaxat. Drumul îl știam, șoseaua era prietenoasă și îmbietoare…
…hei, ce-i asta?

Rapițăăăăăăăăăăăăăăăă!!!!!

Am chiuit în cască! Parfumul intră înghesuit în casca închisă, parcă s-a mai luminat și cerul. Rapiță de un galben-optimist-pufos, așezată pe marginea drumului să mă încurajeze.
Paranteză. Am o întrebare. Că de zbierat, cântat și vorbit cred că toți facem în cască. (Dacă nu, te rog să ignori ultima propoziție, cât și următorul paragraf, bineînțeles că toți suntem normali pe-aici, ce vrei să spui?!)

Tu ai așa un moment după ce te pui la drum, când realizezi că ești liber, plecat, dus, în viața ta, unde nu te mai deranjează nimeni, momentul ăla pur de bucurie când motorul toarce între pulpe, norii de ploaie nu se văd, doar drumul, drum deschis în față care te îmbie, te cheamă să te ducă oriunde, și te-apuci să strigi, băi nenicule? Strigi, cât te țin bojocii, îți strigi toată bucuria, strigă carnea de pe tine de fericire că ești VIU, VIE?? Eu am senzația atunci că urlă viața în mine și cu ea m-apuc și urlu și eu. E un moment, care nu-i musai la începutul turei, vine de undeva din adâncuri și când se așează bine toate pe făgaș, atunci irupe.

Sau e ok, sau sunt complet nebună. Păzea. Revenind la oile noastre. Că văd că am plecat pe câmpurile de rapiță. Concluzia?

Singura la drum

Singura la drum

Da, am plecat spre Grecia, sunt singură la drum și totul e OK!

Veliko pe înserat.

Veliko Tarnovo

Veliko Tarnovo

 

Cum ziceam? Să nu merg noaptea?  Drumul de Veliko îl știu, nu prea am ce rătăci, în graniță nici nu s-au uitat la mine și mi-au dat drumul să zburd mai departe, sau mă rog, să troncăn prin gropi, că asfalt mai spart decât pe vama Giurgiu mai rar. Trec podul prieteniei, salut cu drag Dunărea și-mi aduc aminte de minunea aia nebună care a fost MyDanube împreună cu Roxana… Eh, ce vremuri.

Stai așa să mă concentrez la trafic.

M-am oprit doar cât să fac o poză la numărul rotund de 60000 km pe care l-a împlinit mobra. Soarele se stinge pașnic undeva în dreapta. Vâjâi printre tiruri. Câte un fuior din panica inițială se mai prăvale peste mine:

-Ce faci tu Ino singură noaptea pe drumurile din Bulgaria? Dacă pățești ceva? Dacă trebuie să te oprești pe marginea drumului în pustietatea și bezna asta? Și vin bulgarii ăia să te fure? Ei, ia zi?
– Ia lasă-mă, mai am un pic și ajung, merg cu grijă, ce să se întâmple!

Termin conversația schizoidă și de după un deal apar luminile Veliko-ului. Aș vrea să îl văd și pe zi dar îmi dau seama că n-apuc: dimineața trebuie să mă trezesc devreme să nu mi-o ia autocarul înainte!

Adresa hotelului am găsit-o după doar una sau două întoarceri greșite, ceea ce la mine se traduce prin a nimeri la țanc. Opresc, mă chinui cu parcatul că eram în pantă, mă duc țanțoșă cu tot calabalâcul de cutii la recepție, că mi-era frică să le las pe mobră. De parcă dacă dispărea mobra, dar îmi rămâneau cutiile, aș fi fost mai liniștită. Cerusem în mod special cazare cu parcare și la dus și la întors, ceea ce am și primit. Jur că nu sunt dintre cei care cred că Bulgaria e mama și patria hoților, dimpotrivă. Și oricum n-am avut niciodată vreun incident neplăcut pe acolo. Dar tot auzind povești în dreapta și-n stânga ajungi să te sperii aiurea în cap fără motiv. Poate și plecatul ăsta de unul singur mai trezește spăimi în noi. Prin țară am plecat de multe ori călare singură, dar în străinătate eram prima oară singură.

Oricum, nimic nu s-a întâmplat, mobra mă aștepta acolo dimineața, gata de drum.

Ride forever

Ride forever

Pe seară am ieșit să caut o Zagorkă, o mâncare și să dezmorțesc un pic oasele de pe drum.

Jumătate de Bulgarie pustie

Pe drum

Pe drum, cu mandrie!

 

Dimineața hop cu bagajele ’napoi pe motor, hai să apuc și eu un mic dejun și s-o șterg. La 7:30 se dădea startul la micul dejun. Până la ora respectivă eram deja echipată și cu toate cele montate în locurile corespunzătoare: lentile în ochi, bagaje pe mobră, chiar și eu introdusă în haine! Ceea ce la mine la ora respectivă e o performanță rar văzută.

This slideshow requires JavaScript.

La orele 7:25 fix o ceată de chineji, parcați în același hotel cu mine stăteau cu un picior în fața celuilalt să se repeadă la masă. Să ne înțelegem: holul recepției și restaurantul erau separate mai mult imaginar, iar ei stăteau toți orientați către mese. Nu pășea unul pe spațiul interzis al restaurantului, nu dădea nimeni un centimetru înapoi. La 7:30 fix, jap! Toată lumea în castroane. A trebuit să aștept să își ia fiecare tainul, apoi am apucat și eu.

Erau prietenoși, se uitau cu admirație la mine echipată, la fel și când mă văzuseră pe-afară pe la mobră.

Unul, mai comunicativ și știutor de o țâră de engleză îmi adresează bucuros, ciocănind în țeasta căștii:

-Hermet! Hermet!
-Helmet!
 zic și eu bucuroasă de conversație și ne despărțim prieteni.

Ei, eu așa o știu pe țara asta. Cu chinezi au ba, dar prietenoasă, cu mâncare bună, cu drumuri rezonabile (nu e asfalt ca în palmă dar nici surprize n-am avut, cel puțin nu pe unde am trecut eu). Cu peisaje faine, pe care am oprit să le mai pozez din când în când. (Unde-or fi pozele??) Cu munți frumoși care veghează drumul de departe (n-am trecut prin ei că fix cu o săptămână auzisem că era furtună de zăpadă pe pasul Shipka. Mulțumesc frumos, cred că o să sar peste asta!)

Bulgaria

Bulgaria

Am avut un drum cu totul și cu totul lin până în apropiere de Sofia. Acolo într-adevăr lucrurile s-au mai aglomerat, ritmul a devenit mai rapid, mașini grămadă, niscaiva lucrări pe centură, ceva mai complicat.

Din când în când mai schimbam câte un mesaj cu Carmina să-i zic pe unde mă zbat. După toate calculele eram încă înaintea lor.

Adio comunicare!

La careva benzinărie unde mă oprisem să adăp calul sau după caz, călărețul, descopăr cu jale că telefonul meu nu mai găsește nicio rețea. Dă-i să caute, dă-i să selecteze automat. Am încercat și figura minune universal valabilă: stinge-l, aprinde-l. Nimic. Ei, oi fi eu în vreo zonă fără semnal.

La următoarea oprire, la fel. Mă lași?? Nu eram musai foarte îngrijorată, mai mult mă necăjea gândul că poate mă caută oamenii de bine din autocar și să nu-i apuce vreo panică dacă nu dau de mine. Următoarea oprire, idem. Încep să înțeleg că telefonul meu nu mai vrea să comunice cu forțele universale de roaming.

Am avut grijă de-atunci să mă opresc doar pe unde era seva vieții (Apă? Nu. Aer? Nu.). La wi-fi mă refer, ca să pot să mai dau câte un semn de pe unde sunt.

Ce să nu îți lipsească în Grecia

Autostrada

Autostrada

 

Orientare

Orientare

Intrarea în Grecia la fel de fără vâlvă: scotocesc după acte, opresc, ridic basca, bat din gene, înfig actele în dinți, mă opresc la ghișeu:

– A, Romania? și-mi face semn să go on.

O fi văzut coșcogeamitea mai steagul de pe topcase. Bun, plec, scot actele din dinți, că tot nu se uitase nimeni la ele, opresc să mă echipez la loc și-o șterg.

În Grecia, cald. Cam cum te-ai aștepta când auzi de așa destinație. Dar cald rău. Trag în prima benzinărie, îmi zic, să adăp calul și pe mine. Pun benzină, pot să plătesc cu card?

-Da.

Acum vine partea în care eu, plimbată prin vreo juma’ de Europă, călător cu ștate vechi, unsă cu toate alifiile, desigur că știu să mă descurc în țări străine. Atât de bine știu, încât intrasem în Grecia fără un euro în buzunar. Nimic. Zero. Aveam lei și leve, scoase din Bulgaria. Euro? Nimic. Niciun firfirel.

Perfect, plătesc cu card, că sunt descurcăreață. Iau și-o apă și-o cafea. Dau să întind cardul…

-Nu.

Cum mă, nu? Nu plătii mai devreme cu cardul? Ba da, dar acu e suma prea mică (vreo 2 euro erau). Mă uit cu jale, cu-o lacrimă scursă-n cafea. Doamna, că o doamnă era, îmi face semn să le iau. Eu fac semn cu cardu’ (engleza era rară: un yes, un no și cam atât). Ea din nou că nu. No card.

Le iau. Le beau. Nu mai știu cum să-i mulțumesc. Sigur în spărtura aia de benzinărie n-are cine știe ce salariu. Plec. Pe autostradă, ce să vezi?
Stații de taxare.

Ne aducem aminte, eu îs aia pricepută și plimbată juma’ de Europă. Hai că știu să mă descurc. Trebuie să pot să plătesc cu…

No card.
C’ejt nebun?? Păi și cum fac?

Parchează mobra acolo. Vino înapoi cu actele. Toate actele. Îți fac ditai cearceaful, pe care scriu și ce lapte ai supt de la mamă-ta. Și cu cearceaful ăsta, plătești tu la următoarea stație. Când dai de bani. Măcar ăștia vorbeau bine engleză, ne-am înțeles. Iau cearceaful, a durat cred vreo 15 minute cel puțin tot tămbălăul: cască jos, acte sus, na cearceaful, să plătești, da?

Cât?

0,80 Euro.

Mai are sens să mai descriu cât de tolomacă mă simțeam? Are? N-are.

Următoarea stație: explică, spune-i omului că știi cum e cu cearceaful, mă duc să parchez mobra, ia toate actele, 10 minute, dă-mi ditai papirusul pe care scrie că am de plată, cât?

1,5 euro.

Toanto! Neghioabo!

Nervii întinși la maxim îmi cântau în cap coloane sonore cu morți, răniți și jupuiți de vii. Bineînțeles că pe mine aveam nervi, oamenii au fost cât se poate de amabili și de ajutor.

Decid că nu mai are sens viața pe autostradă, ies să mă duc prin sătuce. GPS este, harta e cumva degeaba că e la o scală atât de mare cât nu văd deloc pe unde am să merg. Încotro e marea? Încolo. Hai.

Drum de vis cu migdal roz

Drum de tara langa mare

Drum de tara langa mare

 

Execut o dreaptă rotundă pe-o bretea, să ies de pe autostradă și trec pe sub o pasarelă că marea îmi ședea în stânga. N-o văd, dar o simt că acolo-i.

Prima intalnire cu marea

Prima intalnire cu marea

Ce-a urmat mi-a șters tot necazul pe care-l prinsesem pe prostia mea din cap. Dacă m-am rătăcit prin satele alea? Serios, despre cine vorbim? Dar nu mai conta. Drumul verde crud, flori mici galbene, și cârduri de copaci roz…. cine sunteți voi? Ce sunteți? Ulterior, în săptămâna petrecută în Grecia am aflat că erau migdali.

Bată-vă, că frumoși mai sunteți. Străduțe mici, minuscule, cu plăcuțe cu nume, abrupte, unele se vărsau în mare, altele nu… În dreapta, în zare, șters și pal, muntele Olimp. Calul fornăie fericit, mult mai bine aici decât pe autostradă. Nu mă mai interesează câți kilometri mai am. Nu mai alerg să ajung. Vag mă încearcă un regret că nu pot să-i anunț pe prietenii mei pe unde sunt, că sunt în regulă. Or fi ajuns la hotel? Or fi îngrijorați? Imediat mi se șterge și gândul ăsta din cap. Drumul lin și vag curbat mă duce ba pe lângă plajă, ba printre grădini.

Nu știu cât timp am pierdut în visare pe acolo. La un moment dat mă despart de satele din povești, hai în Paralia Katerini că acolo avem treabă.

This slideshow requires JavaScript.

Fiul rătăcitor s-a întors acasă

Ce bine-i sade ei in flori!

Ce bine-i sade ei in flori!

 

Fix la intrarea în Paralia- Katerini dau aproape roată-n roată cu… autocarul!! Dau vânjos din mâini de bucurie, Luiza mă salută și ea încântată, șoferul se uită un pic câș. Nu știe că de fapt suntem împreună, dar află curând. Bucuroasă că nu mai trebuie să rătăcesc și după hotel și că nu s-a îngrijorat nimeni pentru mine să vadă că n-am ajuns, cânt în cască și pendulez pe mobră de bucurie.

Am ajuns în Grecia! Am ajuns cu bine! Mă așteaptă o săptămână de minuni, locuri de descoperit și sigur-sigur mai fac cel puțin un drum cu motocicleta și-n interiorul țării!

Acuma… să despachetez. Modular, precum am și împachetat.

Despachetarea. Pe bucati.

Despachetarea. Pe bucati.


__________________________
*Acest articol a fost scris în infoturul “‪#‎GreekExplorer‬: Corfu, Evia și Grecia Continentală” organizat de TurismMarket.com în parteneriat cu agenția de turism TrampTravel.ro și cu sprijinul Nikonisti.ro,  TravelWithaSmile.net, LAMONZA  și Art & Craft.

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Interviu cu Lucia Scarpa, fondatoarea Bikers si Nasce (2)
Ce păţeşti când te înhăitezi cu un off-road-er
Voluntar, caut timp

8 comments

  1. Fain, mi-era dor! 🙂

  2. Spune drept, ție ți-e dor de mers pe motor!

  3. Şi aşa, cum să nu? 🙂

  4. Coeina Bodea

    Ina, ține-o tot așa și cu ”călăritul” și cu scrisul. ”Humorul” tău mă face să arunc dracu’ crema cu coenzima Q10 pentru hidratarea feței.

  5. Merci Corina!
    Nu arunca însă crema! Dă-mi-o mie să nu mă boțesc: am văzut eu că în cască șed obrajii înghesuiți!

  6. Ha, am un bol mare plin cu maruntis de euroi.Data viitoare cand mai ai de gand sa pleci, imi spui si e al tau !

  7. acuma zici… viu să-i iau :)) ofer curs bun 😀

  8. Eram ingrijorati sa stii si cand colo, tu admirai peisajul frumos cu migdali roz! 🙂

Trackbacks/Pingbacks

  1. Sunt Ina. Sunt Alexa. Sunt SlowRide | SlowRide - […] publicat ieri un articol, nici cel mai bun, nici cel mai aventuros, dar sigur unul sincer despre cum m-am…
  2. Free Riders - concert caritabil în casă nouă | SlowRide - […] copleșească. Cifre care au fost oameni. Cifre care au ajuns-o și pe Teodora Maftei, cu care Ina a fost…
  3. E ușor să-ți fie frică de pe canapea sau de pe scaunul de la birou | Ina Popa Blog - […] că aveam și eu îndoielile mele, uite, spre exemplu, cred că cel mai bine am zis aici, anul trecut,…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *