8 lucruri învățate în 8 ani de motociclism

8 lucruri învățate în 8 ani de motociclism

Ar fi corect să public asta peste vreo două luni, că de fapt atunci împlinesc 8 ani de mers pe motor. Dar până atunci poate fac un update cu ce se mai întâmplă în plin sezon. Până atunci:

 

 

 

 

 

1. Oprește-te.

nu uita!

nu uita!

Nu vorbesc aici ca în aviație, unde numărul decolărilor trebuie să fie egal cu cel al aterizărilor. Ci de un alt fenomen pe care l-am observat și la mine și la alții cu care am mai mers la drum. Există un soi de inerție a mersului care te face să amâni momentul în care ai vrea să te oprești pentru orice ajustare. De exemplu când ți-e frig și nu te oprești să mai pui o izmană (glumesc, o bluză, un wind-stopper).
Oprește-te când simți că ai obosit, să te mai dezmorțești, să bei o gură de apă.
Oprește-te când te jenează mănușa aia la încheietură și aranjeaz-o, altfel jena respectivă o să-ți ocupe o porțiune nepermis de mare din atenție. Știu pe cineva care a încercat să strângă un șurub oarecare din mers, a pierdut pentru o secundă controlul motocicletei din neatenție și a căpătat o frumoasă șosetă de ghips.
Oprește-te noaptea când ai senzația că nu mai vezi în față, o mică pauză întotdeauna ajută.
Oprește-te pentru orice motiv care îți abate gândurile de la mers, pentru ca atunci când te sui din nou pe motor, după cele câteva minute de pauză, să fii din nou concentrat doar asupra traficului și motocicletei.

2. Echipamentul face diferența.

Echipament - cat mai vizibil

Echipament – cat mai vizibil


Nu între a-l purta și a nu-l purta, că știi deja de ce parte a baricadei suntem. Însă, în toți anii de când m-am apucat de mobrit am strâns în dulap vreo 4 geci, 3 căști, nenumărate chestiuni de purtat pe sub, pe deasupra, în jurul nasului, al gâtului, ca să nu mai zic și de mânuși că acelea-s deja la capitolul consumabile. Chiar mă întrebam acum vreo câteva zile dacă să îmi iau mânuși de vară sau să le port pe cele vechi cărora le-au crescut niște aerisiri noi… Ce vreau să zic e că am trecut de la ”ce-e-mai-ieftin-pe-louis” (ceea ce n-a fost întotdeauna rău, am nimerit și lucruri foarte trainice și cizme de carton) până la lucruri ceva mai de calitate și mai pretențioase. Ok, hai să nu intrăm în discuții de bugete, vorbesc de 8 ani. Cât ai fi de strâns de buget, când e vorba de o pasiune te abții de la altele și îți iei până la urmă ceea ai nevoie. De exemplu, la începuturile vieții mele pe două roți am aflat eu că minimum necesar sunt casca, geaca cu protecții și mânușile. Plus genunchere, pentru care ambele mele rotule îmi mulțumesc frumos azi. Ceea ce înseamnă că iarna (eu merg doar până în buza iernii, nu mai mult) eram un fel de omulețul-Michelin, rotundă și încotoșmănată în trei plovere și polar și oricum tot mi-era frig. Și să nu m-apuc acum să povestesc despre odiseea navală pe care am îndurat-o cu combinezoanele de ploaie. Primul despre care n-am știut că e de unică folosință, s-a sfâșiat în mers pe autostradă de fluturam ca un pampon de majoretă, al doilea cu care nu m-am înțeles (respectiv eu am înțeles că ar trebui să rămân uscată în el, el mi-a dat o lovitură decisivă… unde-i greu voinicului) și vreo două împrumutate. Acum în sfârșit cred că am nimerit pe calea cea bună. Am avansat de la portocaliu-țipător-ADP la verde-fosforescent-polițist. Apropo, recomand cu căldură combinezoane de ploaie în culori cât mai vizibile. Vorba ceea, nu există prea frig sau prea cald există doar echipament nepotrivit. (PS – dar rămâne între noi, prima oară când mă auzi că mă vait de intemperii, nu e de la echipament, sunt eu prost termo-reglată).

3. Fiecare cu stilul său (dar turele lungi sunt mai frumoase)

In Dolomiti, 2012

In Dolomiti, 2012


Am început în 2008 să merg destul de haotic, ca direcție sau destinație, având norocul să nimeresc într-o gașcă de oameni tare faini, pe care și acum îi iubesc moderat sau diferențiat, după caz. Erau în grup motociclete de la vitezane la choppere, BMW-uri, naked-uri, o adunătură cum rar vezi împreună pe stradă. Ieșeam cu ei la plimbări pe Cheia, Transfăgărășan, sau mai periculoase, gen Belciugatele, Pustnicu (pentru cei care nu sunt din București – iaca vreo 20-30 de km mai încolo, o curbă și-o ciorbă, cam asta ne era toată plimbarea). Se ieșea la ”plimbări de seară”, mi se păreau culmea rebeliunii atunci. Auzi tu, când lumea stă la televizor, noi ne dădeam din Piața Alba Iulia în Drumul Taberei. Sigur că fiecare făcea plimbări mai lungi sau mai scurte, eu nu prea apucasem încă la vremea aceea pentru că eram prea proaspătă într-ale motociclitului. Un drum la Breaza sau la Oradea îmi erau aventura supremă. Unii dintre amicii de atunci au renunțat la motor, alții au trecut exclusiv pe off-road, alții fac concedii prin Europa și visează la RTW-uri. Unii au schimbat chopper-ele că nu le satisfăceau dorințele, alții au trecut la off-oad, dar pe mașini, etc. Cert e că fiecare și-a găsit un stil propriu. Gașca cea mare s-a spart, fiecare s-a adunat cu 2-3 cu care se înțelege la drum. Cu Roxana și cu Alexa de unde crezi că m-am adunat? Și așa cum povesteam aici, turele lungi sunt cele mai frumoase.

4. Exersează

Curs de perfectionare

Curs de perfectionare


Am fost acum câteva zile la un trainig, despre care am povestit într-un articol separat. M-am dus cu niște emoții de nestăpânit, de parcă dădeam examen. Și sincer îți spun, dacă aș fi dat examen l-aș fi picat. Desigur că orgoliul meu nu va vrea să recunoască, dar eram mult în urma celorlalți participanți. Poate pentru că încă am în cap diverse blocaje și spăimi, poate pentru că am învățat ceva prost și știi cum e, mai greu dezvățul. Dar nu despre asta e vorba aici, ci despre de câtă nevoie avem fiecare de a exersa anumite tehnici, mai ales pentru începători. Deși, nu numai începătorii ar trebui să facă asta. Există niște țări, nu spun unde, în care e recomandat la fiecare început de sezon să faci un curs de perfecționare/ reintrare în sezon. I-ai văzut pe motopolițiștii ăia americani, sau eu mai știu ce nații, de care ne tot minunăm prin filmulețe pe youtube? Mergi ca ei? Ei, dacă nu, te rog eu frumos pune mâna și mai exersează din când în când, cu instructor sau cu sticle de plastic goale în parcare. Mereu mai avem ceva de învățat, ca să mergem și mai în siguranță, și mai în control. O evitare, o frânare de urgență, niște cercuri… Nu?

5. E mai fain în doi.

MyDanube, tur SlowRide, 2013

MyDanube, tur SlowRide, 2013


Ei aici… fericiți cei cu jumătatea lor mai bună care e tot motociclist(ă), dar nu numai. Cele mai faine ture pe care le-am făcut au fost împreună cu câte cineva. Trecând peste aspectul că dacă ți se întâmplă ceva, nu ești singur în pustie, mai există și aspectul de după plimbare. Atunci când te oprești și ai pe cine întreba: ”l-ai văzut mă pe ăla?” sau ”mamă cum a fost porțiunea dintre…” sau ”ce fain s-a văzut la…” urmat din partea coechipierului de un ”Daaaa” lung și zâmbitor. Am mers și în grup, dar cumva e mai greu să potrivești stilurile și deși hăhăiala de după e mai mare, îmi place mai mult în mai puțini (doi – maxim trei). E mai ușor să te oprești la poze, mai organizate pauzele, mai flexibile deciziile:
– Ce-i acolo, ce se vede în zare?
-Cred că sunt Cheile Turzii.
-Aha, n-am fost. Nu mergem?
-Mergem!

6. Nu merge noaptea

Asa nu!

Asa nu!


Și de fapt, nu merge mai mult decât îți permit limitele tale. De oboseală, de cunoștințe, de anduranță. Ce rost are să fim mai eroi decât suntem? Sigur că încet- încet, cu fiecare kilometru, sau mie, sau zeci de mii, aduni experiență și treci de anumite limite, însă atunci când pare că te pui într-o situație mai degrabă periculoasă decât demnă de a te învăța ceva, poate e cazul să te gândești de două ori. Am și acum în minte una din turele scurte de care povesteam mai sus, cele de pe la începuturi – cred că 2009, când, plecată după doi dintre cei din grup care mergeau mult mai bine decât mine și de mai mult timp, am intrat ca și ei într-o depășire pe care… n-am știut s-o negociez. M-am trezit depășind în curbă, pentru că nu mă repliasem pe dreapta suficient de repede… iar curba era la stânga. Mi-am dat seama pe pielea mea atunci ce înseamnă sfatul pe care toți îl auzim, să nu mergi după alții ci ”în banii tăi”.

7. Motociclismul e cea mai socializantă experiență de viață.

Aquitaine, Franta 2014 - organizare EMA - Enisala Moto Adventure

Aquitaine, Franta 2014 – organizare EMA – Enisala Moto Adventure


Indiferent că mergi ca lupul singuratic sau cu prieteni, dacă te oprești în mijlocul nimicului*, și vine vreun confrate, imposibil nu se lege o conversație: dacă ești ok, de unde vii, încotro te duci, etc. Povesteam la un moment dar că înainte să mă apuc de motociclism mă gândeam ”dar ce mă fac eu în domeniul ăsta, că nu cunosc pe nimeni cu motor?!” Nici n-are sens să explic ce hilară mi se pare ideea acum. Motocicliștii vin singuri, îi cunoști, te împrietenești cu ei au ba, dar câteodată unii îți devin cei mai buni prieteni din lume, pentru că nimeni nu știe mai bine cât de tare îți pui pielea în băț pe drumuri decât tot unul ca tine.

8. Este imposibil să conduci motorul și să fii depresiv.

Happy!

Happy!


Poți să fii nervos în trafic, dar nu recomand, poți să fii trist că te-a lăsat iubita, amărât că n-ai bani de-un plin, dar cum ieși la o plimbare, parcă încet-încet în cască toate se diluează, rămân în urmă și te-ajunge bucuria drumului. Știi sigur caricaturile acelea în care se-arată cum că e imposibil să găsești un motor parcat în fața cabinetului psihologului. Deci, fericiți cei pe două roți.
The end?

Acestea sunt doar câteva idei care mi-au rămas mie în cap, ajustate desigur pe stilul meu de mers: nu merg pe circuit (decât, cum ziceam, la training), nu merg pe offroad, nu merg în coloană de motocicliști decât în paradă și deși n-am nicio problemă să merg singură la drum, prefer să am cu cine împărți ”berea de prim ajutor” de după o tură obositoare. Stilul tău cum e? Ce ți-a rămas cel mai pregnant în cap până la ora asta despre mersul pe motor?

________________
* – în traducere: in the middle of nowhere. (n.a.)

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

#MyDanube - Începutul, unde este începutul acestei poveşti?
În caz că vă e dor de noi...
Despre relativitate şi "habar n-aveam"-uri

5 comments

  1. Coeina Bodea

    FAIN !

  2. Fac o precizare pentru punctul 8. Dacă găsești o motocicletă parcată în fața cabinetului unui psiholog, motocicleta este a psihologului. 🙂

  3. vai ce tare! 🙂 Cum mi-a scăpat asta? Mare dreptate ai!

  4. La Cabo da Roca, privind imensa întindere a oceanului, pierdut la linia orizontului și al cărui capăt nu era cunoscut, am reușit să înțeleg puțin din disperarea femeilor care, cu secole în urmă, rămâneau pe mal, strigându-și disperarea și speranța pentru cei dragi care plecau și nu știau dacă se mai întorc vreodată.
    Se spune că așa a apărut fado. Un gen muzical al tristeții, al despărțirii dar și al speranței.
    Plecarea spre oriunde, dar mai ales pe mobră aduce vag a fado. Cei dragi, știu că nu te pot opri, ei nu pot face decât să te roage să fii atent și apoi să se roage pentru tine, să te întorci cu bine.
    Spre deosebire de nesigurele coji de nucă al temerarilor navigatori de altădata, motoarele de azi sunt foarte safe și nici n-ar putea fi altfel, în caz contrar nu s-ar mai comercializa, ar fi interzise.
    Ceea ce ridică procentul acela urât în statistici este dat nu de calitatea motorului ci de calitatea omului care-l manevrează și de capacitatea fantastică a ansamblului de a specula orice greșeală.
    Pentru că nu pot extrapola, mă refer doar la mine, un individ despre care aveam o părere relativ bună, dar care era să fie făcut terci de un autovehicul, într-o interescție rurală.
    Individul de care zic, matur, vaccinat și sigur pe el, venea de pe Transalpina, plin (încă) de adrenalină, sâcâit de ploaie și grăbit să ajungă acasă. Vede duba apropiindu-se, presupune că aceasta va opri și va acorda prioritate deci își continuă mersul vioi.
    Ceea ce a urmat, a făcut sătenii care-și sorbeau berea pe margine la o terasă, să rămână cu sticlele în mână și înghițitura neînghițită. Și cu o admirație profundă pentru artisticul derapaj care a întors motoreta din traiectoria de coliziune și a pus-o paralel cu duba care vira stânga. Și pentru dâra lăsată de cotul individului pe noroiul de pe laterala dubei.
    Ca și cum ar fi scris : Spală-mă !
    Probabil că au apreciat și urările de bine ale șoferului, cu aluzii morbide și genitale.
    Individul de care zic, își trage mobra decedată pe marginea șoselei, își aprinde o țigară și se duce să vadă cine ar fi avut dreptate la o adică.
    Mascat parțial de un copac dar încă vizibil, găsește pe partea lui un mare octogon roșu.
    Ce rămâne în cap după astfel de evenimente ? Nu că ar fi cea mai înfricoșătoare lecție, nici pe departe nu seamănă cu întâlnirea dintre mobra mea și o locomotivă, dar e cea mai proaspătă…
    Păi, să zicem că nu trebuie să reduci niciodată atenția nici măcar pe drumurile de țară, să nu fii niciodată prea sigur de tine și cel mai important, să nu presupui niciodată nimic despre ceilalți. Astfel, vei ajunge să povestești și nepoților câte ceva despre călătoriile tale și poate plecarea ta la drum nu va fi un prilej de fado pentru cei dragi ci, de ce nu, de rock & roll.

  5. Mamă, mamă.
    În primul rând, ce-mi place comparația cu fado! În vecii vecilor n-aș fi găsit-o la mine în cap. Genială.
    Îmi aduce un pic aminte de poezia motociclistului pe care am pus-o noi pe site, cred că o știi.
    În al doilea rând… mamă-mamă! Ce pățanie! Am avut una aproape la fel acum la ultima tură prin țară, undeva prin Bistrița. M-a năucit exemplificarea pe viu a articolului meu cu motocicliștii de sticlă.
    Hai să avem grijă…
    mă întorc la fado.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Lună de miere grecească pe motociclete cu cetățenie română (part I) | SlowRide - […] care pune avariile când depășește un câine, ca să îmi semnaleze pericolul (prima dată în 8 ani de motociclism…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *