Petrecere de burlăcițe: pleacă două, se fac nouă

Petrecere de burlăcițe: pleacă două, se fac nouă

Dacă o plănuiam nu ieșea așa. Și de altfel, cum naiba să plănuiești așa ceva, să te gândești că o să iasă în felul ăsta??

N-ai cum.

Planul ințial l-am făcut eu, pornind de la un principiu de viață foarte clar după care mă ghidez des: am văzut două imagini pe net și-am zis – maaamă, ce fain, trebuie să ajung acolo!
-Auzi, draga mea, nu vrei tu de petrecerea ta de burlăcițe să ajungem acolo și-acolo, apoi să mergem o tură până pe malul Mării Negre, apoi să ne întoarcem prin Vamă…
-Prea lung! mi-a retezat-o plină de un entuziasm colțos pe care prietenii apropiați i-l cunosc…

-Bine atunci, mergem pe la (vezi hartă), ne campăm aici, ne întoarcem duminică devreme…
-Mmmhm!

Aha. Asta poate fi interpretată ca o aprobare. Lucrăm cu materialul clientului.

Notă: pentru neatenți. V-am zis deja că se mărită. Ca atare, trebuia și-o petrecere de burlăcițe pe care, evident, am conceput-o pe motoare. Că am fost doar noi două asta e altă poveste… Dar stai. Că n-am fost doar noi.
Să purcedem dară.

Sâmbătă dimineață m-apuc să scobor pe mobră: un top-case. Tank-bag. Două cutii, geaca, mânușile, toate harnașamentele și-n plus, salteaua pentru cort, sac, cum îi stă bine melcului cu casa în spinare. Două drumuri gâfâite, cu bagaje și la subraț și-n dinți.

Corolar: cât spațiu ai pe mobră, atât ocupi cu bagaje, chit că pleci fix pentru o zi.

Bagaje pe motor

Bagaje pe motor

 

M-apuc voinicește să leg, îndes, încui, hai să încălzesc mobra… moment în care realizez că din ritualul plecatului îmi lipsește un amănunt minor: bă iepurașule, n-ai bască.
Ah. Iau iar în cârcă/ dinți/ subraț tot ce nu putea fi legat pe motor, mă mai duc o dată până în casă și mă întorc victorioasă și cu casca.
În sfârșit, după juma’ de pagină, plec din parcarea blocului.

PLECAREA

La dânsa acasă:
Hai să ungem lanțu’. Ungem. Să legăm cortul (Alexa are un Monster. Un pic mai mare decât un pocket bike pe care l-am văzut în benzinărie, deci are loc să lege pe șa… cam de-un port-fard, așa).
Să alimentăm.

Era vreo zece dimineața când am plecat și deja înduioșător de cald.

Plecăm, gata

Plecăm, gata

Pline de speranța unui drum frumos, plecăm glonț… evident în viteze legale prin sate și prin jurul găleților care sunt sensurile giratorii spre Giurgiu.

Știam deja că podul de la Ruse e rupt, nu știam cât de praf e. Am avut noroc, am trecut repede (respectiv, am scăpat repede din coada românească pe 5 rânduri formată la intrarea pe pod).
Sfat: până nu aflați că s-a reparat, mai bine evitați, se circulă pe o singură bandă pe pod.
Sfatul numărul doi: pe la Negru Vodă, dacă vă duceți spre mare la bulgari, am înțeles că e liber și drum destul de bun.

Pod Ruse - Lucrări

Pod Ruse – Lucrări

Cum era cald și nu știam cât durează să trecem, apucasem să deschid geaca și să scot mânușile…
Pauză.
Axiomă: Indiferent cât e de cald – ALL THE GEAR, ALL THE TIME. Evident, echipamentul de vară.

Terminat pauza. Muncitorii de pe marginea drumului, adică de pe banda pe care se lucra, n-o terminaseră, ca atare s-au apucat să transmită oral, precum folclorul:

– Două gagici bă! Sunt două gagici!

Nii mă, urs. N-ați mai văzut.
Răzbim în Bulgaria, oprim la o pauză de termoreglare. De fapt, de informare – ne trebuia bancomat pentru că ne-am dat seama că n-avem leva și că pe unde mergem n-o să putem plăti cu card. Oh boy, nici n-aveam idee ce justă a fost gândirea asta!

Să  zic că era cald ar fi o minciună. Cald fusese la zece dimineața, cald era la umbră, cald e o noțiune prietenoasă și îndurabilă.
Oh, nu, în plin soare și mai ales dacă trebuia să oprim pe undeva, până scoteam echipamentul de pe mine (eu) eram la dispoziția lui Scaraoțchi care se amuza să mai dea un pic drumul la foc la cazan. Un fleac.
Din când în când mai opream să iau câte o gură de apă, ea din ce în ce mai caldă, eu la fel. Alexa e un fel de cămilă, pare să supraviețuiască mult mai bine fără apă decât restul omenirii.

CASCADELE KRUSHUNA

Cascadele Krushuna

Cascadele Krushuna

 

Am găsit cu ușurință prima destinație. De fapt, am găsit un ștrand, peste tot scria Krushuna, așa că musai eram la locul potrivit. Nici urmă de cascade, dar aveam încredere că suntem unde trebuie. Să trecem așa echipate până în dinți pe lângă oameni în șlapi, slipi, maiouri, era un pic peste puterile mele aburinde. O doamnă zbir de la intrare ne face semn să parcăm lângă un copac, în față era o barieră după care nu aveam voie să trecem. Măcar era umbră.
Observ că e un pic în pantă și decid să parchez cu fața spre ieșire, că nu voiam să văd cum aș fi tras-împins de mobra încărcată cu toate cele. Cât mă mâțâi eu acolo să dau cu spatele, apare o mobră serioasă, cu cutii, cu doi oameni călare care ne fac semn să-i urmăm, ba, spre norocul nostru, vorbeau și engleză.
-Ziceți că sunteți cu noi!

Excelent, mă gândesc, vom avea mai puțin de mers prin arșiță, parcăm mai încolo!

Scot veselă motocicleta de pe petecul de iarbă unde o îndesasem, ne luăm după motorul cu număr de Bulgaria și parcăm… să tot fi fost hăt, vreo zece metri mai încolo.

Halal avans.

Mai rău, o înfig cu botu-n vale, lipită de gardul de plasă care ne despărțea de ștrand (aaahh, apă albastră, miros de clor…), și cu roata la vreo zece centimetri de capul unui cetățean bulgar care se pârjolea liniștit de partea cealaltă a gardului. Amândouă executăm aceeași parcare, în rând cu multe TDM-uri.

parcare la Ștrand Krushuna

parcare la Ștrand Krushuna

Hmm… ce-i aici? Mergem să-i întrebăm pe noii noștri amici.

– Aici sunt niște cascade, nu?
– Da, da, mergeți încolo (prin soare), aveți vreo jumătate de oră de mers (prin soarele arzător), când vă întoarceți (prin același soare), veniți la noi.

Din două mișcări și trei cuvinte pricepem că ne-am intersectat cu o întâlnire a clubului Yamaha TDM, că putem să stăm cu ei, că voi unde vă duceți? Aveți treabă? N-aveți, veniți cu noi. Mergeți la cascade, apoi la întoarcere ne căutați. Lăsați echipamentul aici, pe motor, nu se atinge nimeni.
Noii noștri prieteni erau Deso și Petia.

Măcar nu trebuia să cărăm prin soarele (topitor) și geci și căști. Lăsăm totul pe motor, înșfac aparatul foto și hai să vedem minunea lumii. Alexa, după cca 100 de metri observă că n-are cheia motocicletei, așa că se întoarce (ați ghicit – prin soare) după ea.

Colţul Bridezillei
Ce uită Ina să spună este că, atunci când am ajuns lângă ea, deja îmi amintisem că în tankbag lăsasem cheia de rezervă… dar după atâta transpirat, mai bine mă fura cineva cu tot cu zestre, decât să mă mai intorc o dată!

– Stai mai încet, că leșin…

Spre norocul meu, nu leșină, că n-aveam tupeu să-i dau palme. Noroc că de fapt porțiunea în care ne coceam (la soare!!!!) a fost scurtă. Imediat am intrat într-o zonă umbrită, împădurită, mă rog, plină de oameni, dar măcar nu era în soa…

Stai! Ce-i asta?

Paradisul??

Ei, da, doamnelor și domnilor, distinse domnișoare, deoarece în paradis, la umbră, era răcoare. Și nu așa orice fel de răcoare, d-aia seacă, de copac. Nu, ci una proaspătă, rece de-a dreptul, purtată de stropii de apă sau de cine știe ce curent de aer care aducea roua florilor și mierea zorilor, nu alta.
Poate oi fi fost eu atinsă de entuziasm peste măsură din cauza diferenței de temperatură, dar jur că locul era frumos. La poale, piscine turcoaz de apă cețoasă sau clară-clară, mai sus, urcând pe trepte, uneori de scânduri, alteori din rădăcini întortocheate de copaci, ajungeam în fața unui mereu alt și alt chip al apei, ba șuvoi firav pe mușchi verde, ba duș puternic căzând de sus… ba și-un cap de dragon! Apăi dacă nu-i cap de dragon, nu știu ce e.

Cascadele Krushuna

Cascadele Krushuna

Cascadele Krushuna

Cascadele Krushuna

 

Cap de dragon?

Cap de dragon?

Am decis să ignor colcăiala de turiști, majoritar bulgari, deși am auzit cred și români, și să-mi imaginez cum ar arăta locul ăsta mult mai gol de oameni. Mai ales că unii insistau să tulbure zen-ul răcoros iar eu mă uitam cu o curiozitate de cercetător la muscă să-i văd dacă alunecă de pe mușchiul ud și lunecos al pietrei.
Muștele n-au dorit să îmi satisfacă curiozitatea științifică. Ba mai mult, când circulam printre unii dintre dânșii, emanau mirosuri grele de drojdie de bere.
Mi-am propus jurând în barbă să mă întorc noaptea pentru că am înțeles că e deschis și noaptea, dar nu am reușit tura asta. Mi-e clar că mă întorc în curând, însă. În ciuda aglomerației, locul e chiar superb.

Colţul Bridezillei
Sigur că draga de ea ignoră că, pătrunse de atâta farmec şi pitoresc, ne întreceam în hipoacuzie şi nu pricepeam boabă una din ce spunea cealaltă. Aşa am ajuns la cea mai frumoasă declaraţie pe care i-am putut-o face în ziua aceea: “o să fim prietene până o să fim bătrâne, că surde suntem deja”.

Sfat pentru motocicliști: dacă ajungeți prin zonă, faceți cumva și nu plecați cu echipamentul/ casca în mână să vedeți cascadele. Rugați-i pe cei la poartă să le vegheze, de la magazinele de prostii din zonă, legați-le pe mobre. Scările care trebuie urcate ca să ajungi până în vârf sunt pe alocuri foarte strâmte și aproape verticale. Nimic periculos, dar dacă n-ai trei mânuțe în dotare, o să fie teribil de incomod.

Scările aproape verticale

Scările aproape verticale

Întrunirea TDM Bulgaria

Întrunire Yamaha TDM Bulgaria

Întrunire Yamaha TDM Bulgaria

 

După ce am terminat de pozat, cățărat, înghesuit și așteptat am decis să ne întoarcem (ei, ce să vezi surpriză, prin soare) la noii noștri prieteni TDM-iști.
Păi dacă au zis că putem să campăm cu ei… Păi să mai mergem noi până la… (aproape de Veliko).

Ne era drag să ne încărcăm cu bagajele și cu echipament pe noi pe caniculă cum i-e drag câinelui a linge sare.
Amândouă trăgeam să rămânem dar cumva niciuna nu voia să fie perfect și deplin răspunzătoare de decizia – băi am hotărât că rămânem cu o gașcă de motocicliști bulgari necunoscuți, de nici oasele n-au mai fost găsite din noi după 48 de ore de căutări cu poliția și trupele speci…

Hai că am luat-o razna. E de la căldură.

Găsim oamenii, mai mult ei pe noi după privirile de căprioare rătăcite care îngână ”n-ai cumva… un loc de cort?”

Bem o bere rece, o apă rece, eu îmi schimb pantalonii de moto care se încastraseră în piele cu ceva larg, subțire. Dar unde punem corturile, dacă tot am zis că rămânem cu voi?

Căprioară rătăcită între vajnicii bulgari

Căprioară rătăcită între vajnicii bulgari

Aflăm – câți kilometri mai încolo, după unii 3, după kilometraj vreo zece, după niște curbe neașteptate, ajungem într-un sat și-n curtea casei de vacanță a cuiva. Iarba bine îngrijită, tunsă, o piscină gonflabilă rotundă, hamac, copac. Relaxare. Puteți să mergeți în casă să faceți duș. Apropo, dacă sunteți foarte, foarte mici, precum Alexa, nu o să puteți să vă spălați la dușul din curte pentru că n-ajungeți la robinet.
Și asta nu neapărat pentru că sunteți atât de înalți cât să treceți pe sub ușă în picioare, ci pentru că robinetul e montat pe butoiul care stă la soare deasupra dușului.

Cazare aici, dacă doriți să ajungeți prin zonă, noi recomandăm cu drag. Ne-a costat pe amândouă fix 10 leva. Nu știu dacă era preț special pentru motocicliștii veniți la întrunire, sau cât e în rest, dar locul e fain.

Apoi, la magazin să ne aprovizionăm cu bere, cârnat, cașcaval. Magazin? Da, magazin zicem și noi, avem același cuvânt.
Mai țineți minte căutarea de bancomat de mai devreme? Aș fi vrut să văd cum prezentăm noi cardul în magazinul din creierii… dealului. Cina pe care am luat-o împreună cu proaspeții noștri prieteni ne-a costat (pe noi două) încă vreo 10 leva, parcă.

Deso și Petia, cei doi care ne-au agățat la bariera de la Krushuna și care ne-au invitat la petrecerea TDM-iștilor, au avut grijă de noi toată seara. Care seară a fost un pic supra-realistă cu puternice accente balcanice.
Inițial, era cât pe-aci ca cei doi să plece, deoarece nu își programaseră să rămână peste noapte, n-aveau bagaje la ei (iar cutiile le erau goale). Ne-am salutat prietenește, noi cu inima strânsă un pic, că rămâneam ale nimănui. Deși Deso venise pe o Honda, ne-a spus:

– Eu am dreptul să fiu aici, am fost și la prima întrunire.
-Și noi? Avem motocicletele greșite, un Ducati și o Hondă!
-Voi sunteți invitatele mele! Dacă are cineva o problemă cu voi, are și cu mine!

Dar la ce bun, că în afară de ei doi, deși oamenii păreau prietenoși, nu prea vorbea nimeni cu noi în engleză.
Ne salutăm deci, ei se echipează, mai facem o poză de bun-rămas, casca în cap… sună telefonul. Mai rămânea doar să fi încălecat și să dea gaz, și-ar fi plecat.
Ăsta e un amănunt foarte important, că au rămas. I-a convins un prieten de-al lor, organizatorul întrunirii, le-a promis și că le aduce toate necesară să rămână cu noi.
A, da?

Apoi, petrecere să fie! Noi ne bucuram de ziceai că ne revedem după nu știu câtă vreme, ne-am întins la beri și povești, și-am aflat că Deso e mare fan România, a văzut cam tot ce merită văzut de un motociclist la noi în țară. Perfect, măi Deso, și mie îmi place Bulgaria!

Cât pe-aci să plece!

Cât pe-aci să plece!

Cam pe la apus, ne-am strâns în centru, unde avea loc petrecerea. Să ne înțelegem. Fix în mijlocul satului, în ceva loc betonat, gol, între magazinul de care vorbeam mai devreme și o casă goală, părăsită. Niște mese ba lungi, ba mici, puse cap la cap, acoperite cu mușama subțire ca celofanul, pe care stăteau de-a valma sticle de orice și în farfurii de plastic, salate. Salate din roșii și castraveți și ce mai are bulgarul proaspăt prin grădină, cu gust adevărat, nu plasticat. Mai în spate, un grătar pe care fiecare își frigea ce carne și-a adus sau și-a luat de la Magazin. Mă uit la Alexa, și-o întreb:

– Ce crezi, dacă rămâneam singure, mai coboram noi la petrecere?
-Nuuu…

Întrunire... sau nuntă?

Întrunire… sau nuntă?

This slideshow requires JavaScript.

 

 

 

 

 

Petrecerea, cam nuntă ea așa. Un DJ oarecare, că primul pe care îl angajaseră s-a speriat de ideea de întrunire de motocicliști și n-a mai venit. Ăsta era DJ-ul satului și avea niște accente tragice de MC (adicătelea cânta afon peste melodii sau mai făcea dedicații, uneori către rumînski.)
Bulgăroaicele dansau de le săreau pingelele, pe niște pași care mi-a explicat Alexa că erau destul de complicați. De la muzică populară bulgărească, la AC-DC, la Gangnam Style și Modern Talking, am avut de toate. Ba și Rammstein, cred. Urmat, desigur, de o melodie pop bulgărească.
Un moment de maximă emoție a fost când au adus un cimpoier… care cânta ceva ce noi am suspectat că e un cover. Se lăsase o liniște greu de confundat: entuziasmul și emoția cântării se ascunseseră adânc în noi. Atât de adânc că nu mai erau de găsit. La un moment dat, nemaisuportând să nu știm, îl întrebăm pe Deso în ce limbă cântă.

–          I don’t know… I don’t speak these modern languges!

Ne-am hotărât, era în limba lui tu-lib-u-dibu-dauciu. (Ken Li)

Colţul Bridezillei
Măi oameni buni, deci să vă explic cum am avut eu nuntă-n avanpremieră. Că după ce-a aflat toată suflarea că una dintre rumînski se mărită şi, mai ales, după ce am evitat să-mi frâng gleznele firave în dansurile lor populare, veneau pe rând la masă, să dăm noroc – parcă felicitau mireasa. Iar apogeul absolut este că am avut… atenție, răpăială de tobe… DANSUL PINGUINULUI!!! V-am spus?! Nuntă, fraţilor, să ştiu ce m-aşteaptă!

Tot așa am continuat, mirându-ne de ideea de nunto-întrunire-vezi mă ce petrecere de burlăcițe ți-am tras, până am hotărât că e târziu și a doua zi mai avem de condus. Între timp, la locul faptei se adunase jumătate de sat, de la primăriță până la ultimul mohican (unul cu chică, cum se purta la noi prin începutul anilor ’90, parcă.)
Când să plecăm, ne întreabă prietenii noștri – nu vă e frică singure? (aveam de mers fix 3 minute prin sat). Calculăm că suntem, probabil, cu cei mai periculoși oameni din satul respectiv și ca atare n-are cine ce să ne facă.

Nu, nu, suntem ok.

Sus la casa de vacanță pe a cărei peluză pusesem cortul, multe stele. Multe, multe, că în sat, lipsit de prea multă lumină parazitară, se vedeau perfect. Am dormit în sunet de greieri și prunci nervoși, că unii veniseră cu copiii.

A doua zi de dimineață, am strâns cortul, nu înainte să primesc o mârâială puternică de la bridezilla pe care am vrut s-o mișc din mijlocul cortului pe care voiam să-l strâng. Mi-am adus aminte instant că nu e deloc prietenoasă înainte de cafea și m-am întors cu două cafele de la automat. Lucrurile au mers mult mai ușor după aceea. Până am strâns bagajele și cortul deja eram topită de căldură și era cam ora nouă. O oră caldă.

Ne-am luat din nou rămas bun de la prietenii noștri, de data aceasta chiar ne-am despărțit. Desigur, numai până data viitoare. Noi două am pornit către peștera Devetashka.

Cald pe drum (să mai insist? Era caniculă.). Fierbinte în parcare. Plecăm trăgând de echipament până unde trebuia să plătim taxa de intrare (câteva leve, puține, vreo 3 parcă). Negociez prin semne cu domnul taxator – hai să lăsăm și noi căștile, gecile și ce mai era de cărat în mână, aici, lângă tine. Uite, acolo înăuntru, la umbră. Vrei?

Nu, nu, aici jos, sub umbrelă.

Eu ca mine, vine și Alexa, zice ca el, le lăsăm sub umbrelă.

Fie.

PEȘTERA DEVETASHKA

Peștera Devetashka

Peștera Devetashka

 

Peștera avea și ea cea mai plăcută și dorită calitate pe care sufletul meu biciuit de arșiță o putea dori. Era rece și încă o dată m-am felicitat pentru ideea de a vizita locuri răcoroase pe vremea respectivă. În plus, mi-am dat seama cât de inutilă ar fi fost încercarea de a vedea Veliko Târnovo și Arbanassi – nu ne-am fi târât pe căldură pe străzi cu echipamentul în brațe. Exclus.

În peșteră lilieci, niște cercuri mari care nu am stabilit de la ce sunt, crăpături în tavan să intre raze de speranță și o boltă găurită zdravăn, spectaculoasă. Destul de aglomerat și acolo, dar e suficient de spațioasă să nu te încurci de oameni dacă nu vrei. Alexa e fascinată că acolo au trăit oameni. Au trăit, demult. Acum sunt păienjeni, lilieci și târâtoare.

Peștera Devetashka - info

Peștera Devetashka – info

Rază de speranță

Rază de speranță

Peștera Devetashka

Peștera Devetashka

Peștera Devetashka

Peștera Devetashka

La ieșire, când să luam echipamentul, aflăm cu jale că domnul taxator mutase și cartierul general și umbreluța mai încolo, și bietele noastre hanțe se coceau pașnic la peste 40 de grade cât or fi fost afară. A fost urât să le punem pe noi.
Alexa suspină – îmi fierbe capul. Mă bucur ascuns că a mea cască e albă, nu neagră ca a ei.

ÎNTOARCEREA

După răcoarea din peșteră era clar că în afară de dușul de acasă, altceva răcoros nu ne mai așteaptă în viața asta. Deși, cumva, în capul meu fiert se înscăunase ideea că în România, înapoi, va fi mai rece. Trebuie să fie mai rece, e patria noastră și ne iubește, nu vrea să ne topească.

Aiurea. N-a fost.

TIPS and TRICKS: zice Alexa că dacă îți uzi un pic (foarte puțin) cagula sau tricoul, vântul care circulă oricum prin echipament te va răcori mai bine. Atenție, puțin umezite, nu leoarcă.

Am traversat Dunărea de data aceasta pe la Nicopole- Turnu Măgurele. Asta a fost de fapt traseul, față de ce stabilisem inițial:

Nicopole e un oraș mort, cred că l-au omorât turcii demult. Mai rău, e un oraș cald, fără terase. (Să ne înțelegem, fără terase pe malul Dunării, că de ce am profita de ditai apa care trece pe lângă noi??)

Nicopole văzut de pe Dunăre

Nicopole văzut de pe Dunăre

Mai știu eu un oraș așa (hm, hm, București).

Ne-am scurs palid pe niște scaune de lângă intrarea pe feribot, unde dintr-un bar de acum 40-50 de ani am luat o cola, vag mai rece. Cred că scoteam aburi. Urcarea pe feribot a fost fără mari peripeții (la mine, că-s mai înăltuță, Alexa era să se sprijine într-o gaură și să miroasă îndeaproape nisipul fin de la intrarea pe nava mișcătoare.)

Mișcătoare am zis? Mda, ceea ce la cei cu sindrom vertiginos dăunează, deci a noastră a executat și un brusc atac de panică însoțit de încleștarea de balustrada feribotului – ”eu mă țin zdravăn de ăsta, aici, poate nu mai mișcă. Ba mișcă. O să mor”.

N-a murit.

Am traversat, am ajuns cu bine acasă, după o petrecere impromptu și-o caniculă ca la carte. Într-un sat, la marginea drumului, o babă cu fustele ridicate făcea – cel mai probabil – un pipi.

Bine-am revenit acasă.

 

Țară, răcoroasă țară. Sau nu.

Țară, răcoroasă țară. Sau nu.

Notă: din cauza căldurii, pe alocuri, am făcut poze cu telefonul… dar le-am pus întru exemplificarea situațiilor. Nu vă supărați, nu? Iar poza de thumbnail e din alt film, într-adevăr, dar se potrivește că doar povestea noastră e despre petrecerea viitoarei mirese… Mulțumim pentru poză Manuelei Cepoi 

This slideshow requires JavaScript.

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Casca o poţi schimba dar capul ba!
Lipiram gumi - sau cum să-i strici ziua de naștere prietenei tale prin Bulgaria
#MyDanube - intro

5 comments

  1. Bravo, fetelor ! Ați reușit să mă faceți să-mi fie cald deși stau la aer condiționat. Trebuia să mai încercați trucul cu pungile de gheață în buzunare !
    Oricum, ați avut ce vedea și nici nu știți ce-ați mai ratat…

  2. Ce-am mai ratat vedem data viitoare 🙂
    Apoi, cu pungile de gheață sună tare bine, dar eu cred că se dezgheață instantaneu… Tu ai încercat??

  3. Nu instantaneu, te țin mai mult…dar eu n-am încercat cu gheață, ci cu bere. Am descoperit pur și simplu că n-am în ce să car berea rece luată din congelator și mi-am băgat sub geacă vreo 5-6 cutii. Apoi am căzut într-un canal fără capac, nu ți-am povestit ?

  4. Aoleu… parcă nu. 🙂
    Dar zi, te rog!

  5. E o poveste lungă, n-am căzut din cauza berii ci din cauza a două sacoșe de vreo 20 de kilograme atârnate de o parte și de alta a ghidonului. În plus, berea sub geacă.
    Primesc un claxon în spate, întorc capul să văd cine, ce poftește
    de la mine, nu mă prind, revin pe direcția înainte, la timp ca să observ capacul lipsă. Teoria zice să sari peste, în astfel de cazuri. Trag de ghidon, capra nu vrea să sară din cauza obezității și roata scapă în canal. Ne dăm frumos peste cap de ne-ar fi invidiat și Nadia Comăneci. Ne ridicăm, ne scuturum de praf și în momentul ăla berile (erau de sticlă, nu doze că nu existau pe la noi) se duc pe sub geacă și se fac praf.
    De atunci am reținut ideea că nu trebuie să cari bere (la sticlă) pe sub haine. Dozele de aluminiu merg, sunt ok. 🙂

Trackbacks/Pingbacks

  1. Lună de miere grecească pe motociclete cu cetățenie română (part I) | SlowRide - […] nostru Deso ne așteaptă cu hotelul pregătit. (Nu știți cine e Deso? Cum nu? L-am cunoscut la petrecerea burlăcițelor,…
  2. Lună de miere grecească pe motociclete cu cetățenie română (partea II) | SlowRide - […] aşternem aşadar la drum, Cosmin înainte şi eu urmându-l docilă, că doar spusei „DA” la Primărie (un „DA” sonor,…
  3. Balcaniada pe 2 roți - din Deltă spre Macedonia, prin Bulgaria | SlowRide - […] atâtea comori la o aruncătură de mobră din București sau din Vama Veche – Veliko Târnovo, Devetashka și Krushuna,…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *