Lună de miere grecească pe motociclete cu cetățenie română (partea III)

Lună de miere grecească pe motociclete cu cetățenie română (partea III)

Unde rămăsesem? A! Vă povesteam cum am ajuns eu din mândră nevastă motociclistă – pacientă care se ”dă racing” pe curbe, în ambulanță.
Așadar, a treia zi din luna de miere se încheie într-un hotel din Polygyros, cu lacrimile și suspinele aferente. Asta după ce am exersat un episod de film cu proști, când mă dusăi la poliție să declar căsă… accident.
Vaszică năvălesc în secție, ca o zambilă beteagă, pansată la o mână și-un picior. Caut polițist vorbitor de limba lui Shakespeare, m-așez pe scăunel în fața domniei sale și-i istorisesc pățania. Omul se uită la mine cu ochii din ce în ce mai mari și tot mai rotunzi. E limpede că ceva nu e în regulă. 
– Și cealaltă mașină?
– N-a fost nicio mașină.
– Alt om?
– N-a fost, dom’le niciun alt om 
– Păi cu cine ați avut accidentul?
– Singură. 
– Păi și de ce ați venit?
– Să-l declar!
Mă uit la Cosmin și Cosmin la mine. E clar, p-ăștia-i doare fix în cot de împrăștierea mea, iar noi pierdem vremea de pomană cu ei.
Salutăm din mers. Polițistul privește lung în urma noastră. Vorba aia ”ce-am avut și ce-am pierdut”.
Timp. Da! Timp am avut și timp am pierdut.
Fiindcă, după ce mă depune pe mine la camera de hotel (firește, la etaj, după ce urc două rânduri de scari, incapabilă cum sunt) (60 Euro pe noapte, mama ei de viață!), Cosmin pleacă înapoi 40 de kilometri, să se asigure că motoreta e OK și să aducă bagajele.
Mai fac două atacuri de panică fiindcă nu mi se întorcea soțul mai repede (e drept, eu mă dădusem cu capul de pereții ambulanței în vreo câteva momente, dar nu reușeam să realizez cam ce drum virajat era între cele două orașe, dificil de făcut pe noapte) și încă unul așa, preventiv, de plâns de milă.

Nu-i lucru ușor să-ți faci concediul praf, mai ales când e și luna de miere. Cum ar veni, o vacanță s-o țină minte și domnul, că d-aia m-a luat de nevastă: pentru momente memorabile!

Noaptea e ”sfeșnic” bun. Așa că, după o somn parțial odihnitor și un pumn de calmante, încep să văd lucrurile în lumina lor reală:
– dădurăm peste un om absolut extraordinar, pe nume Theo, care mi-a luat în gazdă Buburuza, pe termen nedefinit, fără bani, fără griji
– de rupt, slavă Domnului, nu-mi rupsesem nimic iar medicii mi-au zis că în 3 zile voi fi ca nouă (mă rog, a durat mult mai mult de-atât)
– un mijloc de locomoție avem,
deci planurile nu prea au de ce să se schimbe.

Așa că, urmează câteva zile de huzur, întâi în PolyGyros și apoi 15 km mai jos, pe malul mării, în Camping Kouyioni. Zile în care nu fac nimic, decât să mă bălăcesc în apa aia turcoaz de mor eu de dragul ei și să merg pasager prin tot felul de locuri.
Ajungem în orașul antic Olynthus, vedem Kremlinul de Grecia (un centru de evenimente, aveam să aflăm mai târziu), urcăm cu trenulețul până la peștera din Petralona, rătăcim, deci, pe toate drumurile posibile din peninsulă. Mă plimb, fac poze, filmez din mers. Sunt un pasager fără griji.

Orașul antic Olynthus

Orașul antic Olynthus

Atât mă bucur de toate și atât entuziasm adun din ele că într-o zi, trag aer în piept, pun piciorul în prag și spun ”azi mergem să luăm motorul!”. Și mergem.
Eu, acuma, vitează sunt. Mâna mea stangă ar fi fost și ea vitează, atâta doar că nu pot apuca nimic cu dânsa. Mă seacă de durere o păcătoasă de entorsă la degetul mare. Loc greu să ai entorsă, când trebuie să apuci ambreiajul zdravăn (mai ales dacă e ambreiaj de Ducati, tragi de el ca de ușa Raiului). Dar nu mârâi prea mult, că imporant e s-ajung eu la motoretă. Și cu-a-ntâia și tot o aduc cu mine-n camping. Am zis, fără ea nu mai pot să dorm!

Ne primește în curte soacra lui Theo. Nu mă duce mintea să fac câteva poze cu femeia asta care-i toată numai suflet. Nu vorbește o boabă de engleză, dar ne așează la masă și ne oferă cafea și apă. Stăm de vorbă prin semne. Zâmbește cu toată inima și eu o tot strâng în brate. Unii oameni sunt buni, și atât. Buni ca pâinea caldă. Răzbate din toată ființa lor. Și te simți norocos să ai câteva minute în care să te adapi din căldura lor, să crezi că te-ai îmbogățit și tu un pic din binele ăsta, din seninul lor impreturbabil.

pagube mici

pagube mici

Scoatem mobra pe stradă și-o inspectez cu ochiul critic (+ aparatul foto, pentru asigurări). N-ar nimic. Semnalul drept ce-a fost fracturat, dar l-a reparat Theo. O înfundătură în rezervor, ceva mai sus de una făcută la începutul verii, când am căzut ca muta-n poligon.

Urc în șa. Pun mâinile pe ghidon. Încerc să apuc ambreiajul. Încetez să răsuflu. Nu-i bine. Și io cum naiba fac 50 de kilometri, dacă nu pot să trag ambreiajul?! Dacă nici eu nu-s inventivă, nimeni nu-i pe lume! Așa că definesc un sistem de tras ambreiajul cu toată mâna. Proptesc podul palmei în ghidon (care e lipicios, ceea ce e perfect), intind degețelele, apuc levierul și trag cu sete! Cu puțin noroc, nu schimb direcția și oricum stau pregătită să contrabalansez cu dreapta. Planul merge ca uns, mai puțin la prima oprire. Aici abia reușesc să nu scap mobra pe jos. Lui Cosmin îi fac semn că totul e sub control. E pe dracu’, dar la ce-i folosește să se îngrijoreze. M-a văzut plângând pe lângă motor o dată, săptămâna asta. Cred că e suficient cu surprizele.
Bun, ne dăm pe curbe. Curbe largi, de viteză, cu asfalt bun. Merg cu 60. Nu știu de ce, dar așa mi se pare mie că e mai bine, astăzi.
Oricum casc gura în jur. Nu mă satur de peisajele astea. Nu mă satur de pereții argiloși întrerupți, ici-colo, de bucăți de stâncă. Și de cactuși. Și de leandri. Și de apusul pe creste. Mă îmbăt iar, de entuziasm. Știu sigur că atunci când voi ajunge în trafic și va trebui să încep să frânez, o să sufăr.
Mă descurc surprinzător de bine, mai ales că intrăm în stațiune pe-o scurtătură și nu trebuie să fac față prea multor intersecții.

Mă cinstesc cu un Mythos și un ”sunt eroul meu pe ziua de azi”. E prima zi când conduc, am dreptul să nu fiu modestă vreo 5 minute.

O singură zi mai rabd să stau în camping. Vânătăile de pe genunchiul drept s-au topit aproape complet. Durerile din mâna stângă e clar că vor dura cu mai multe zile decât mi-a zis ortopedul.  Și cu infinit mai multe zile decât mai am eu răbdare să stau aici. Gata! Mâine strângem cortul. Plecăm unde-om vedea cu ochii.

Sâmbătă, după o săptămână de concediu, în sfârșit de punem din nou în mișcare.
Cosmin mă încurajează: mergem spre Thesalonic. Când nu mai poți, ne oprim. 
Mă gândesc. 80 de kilometri. Enorm. Eu nu știu exact dacă sunt în stare să conduc. Nu-i spun.
Vreau neapărat să plec de-aici.
Urc pe motor.

This slideshow requires JavaScript.

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Ieși afară!
În caz că vă e dor de noi...
Povestea porcului, sau cum să deformezi şaua la prima plimbare mai lungă

4 comments

  1. Lăsând la o parte savoarea poveștii, doar mă întreb, cu modestie, dacă nu cumva cu o șurubelniță și cinci minute de artizanat, se putea muta maneta de ambreiaj de pe stânga, pe partea dreaptă ? Nu știu ce particularități are Ducati dar în principiu, ar trebuie să meargă.
    Cu puțină bunăvoință se putea învăța repede noua comandă…
    Eventual, renunțat la frâna față și circulat cu atenție și viteză mică. Da, știu, omorâți-mă …dați cu pietre 🙂
    O să spuneți că se poate merge și fără ambreiaj, de acord, se poate, nu e simplu dar nici imposibil.

  2. uău…. la asta nici măcar nu m-am gândit. Păi dacă mutam ambreiajul pe dreapta, mutam frâna pe stânga… nu știu daca era mai bine, dar oricum nu mi-a dat prin cap să mă gândesc să încerc.
    Cât despre mers fără ambreiaj, eu nu știu – n-am încercat și nici nu vreau.
    Eu sunt mulțumită cu soluția pe care am găsit-o. Mă rog, am mutat durerile dintr-un loc în altul și am prelungit perioada de recuperare, dar am făcut toate curbele care îmi mai rămăseseră. 😀

  3. Frana e mai greu de mutat, de-aia ziceam ca se poate renunta la ea pentru moment.
    Iar mersul fara ambreiaj, mai ales cu un Ducati, poate fi extrem de interesant. Puteti gasi tot felul de referinte pe net, sau povesti de la altii care au facut-o deja, de exemplu, cand ti se rupe cablul…
    Dar sa nu divaghez de la miezul problemei, care ramane totusi pasiunea si tenacitatea unei tinere. Pe mine, nu stiu de ce, asta ma duce cu mintea la povestea la Mucius Scaevola, care tot cu mana stanga a suferit, doar pentru ca era mandru si demn…:)

  4. Cu mâna stângă a suferit pentru restul vieţii, că dreapta – cea aruncată-n foc – nu cred să-i mai fi fost de folos. 🙂
    (mulţumesc wikipedia, pe această cale :)) )
    Acu, drept vorbind, mulţumesc pentru cuvintele frumoase, dar nu cred că le merit. Până la urmă, eram la naiba-n praznic, cu motorul, în singurul meu concediu din an. Dacă nu făceam atunci tot posibilul să mă plimb, rămâneam aşa… sănătoasă şi degeaba.

    Mi-am adus aminte că m-a întrebat ortopedul la spital: în concediu? da. cu motocileta? da. cu 2 motocilete? da. (ton ironic): superb!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *