Despre road rage și șobolani

Despre road rage și șobolani

Unul din scopurile declarate ale SlowRide.ro a fost și va rămâne acela că suntem aici să învățăm. Totdeauna am spus că ne adresăm începătorilor, că poate vor să nu repete niște prostii pe care noi deja le-am făcut și-am tras ponoasele, că aducem povești de la cei mai înțelepți și mai plimbați ca noi, din care toți, indiferent de nivelul de cunoștințe și aptitudini la care ne aflăm, putem învăța, și că și noi, cele care scriem, încercăm să aflăm mai multe pe măsură ce dezbatem un subiect nou și scriem despre o nouă temă.

Azi, road-rage.

De unde începe road-rage și agresivitatea în trafic?

Acest subiect mă tem că se adresează mai mult celor obișnuiți cu traficul și sătui de blocaje până peste urechi, adică atât automobiliștilor, dar și motocicliștilor.
Spațiul și-așa înghesuit al orașelor a fost supra-aglomerat de blocajele din trafic. Dacă luăm în considerare și constanta cădere liberă a valorilor umane (comunitatea s-a transformat în ego, relațiile între vecini în competiție, într-ajutorarea în să moară capra vecinului, etc), în continua presiune a timpului în care trăim, ideea de road rage începe să fie din ce în ce mai clară ca origine.
Pe la jumătatea secolului trecut, John B. Calhoun* făcea niște studii pe șobolani de-a dreptul înfiorătoare (caută behavioral sinks pentru mai multe informații) care au arătat că 12 șobolani sunt numărul maxim ce pot trăi armonios într-un grup, după care stresul începe să funcționeze ca o forță de spargere a grupului. El a pus o comunitate de șobolani într-un spațiu restrâns din care nu lipseau resursele, șobolanii s-au înmulțit până la momentul în care nu au mai putut funcționa ca o comunitate (își mâncau puii, erau agresivi, nu se mai reproduceau, etc). Singura lor adversitate era limita spațiului, nu existau prădători sau alte lipsuri.

Paralela cu comunitățile de oameni sigur că e un pic forțată, iar studiul a fost pe alocuri contestat, deși efectele experimentului au fost cel puțin înfricoșătoare.

Revenind la oameni, încă de prin anii ’90 când a apărut termenul, se constată o agresivitate din ce în ce mai mare a șoferilor în trafic.
„Road-rage este o criză creată de oameni, cu accidente produse în peste 90% din cazuri de erori umane.” – Bob Joop Goos* – președintele International Organisation for Road Accident Prevention

Cum se întâmplă?
Varianta hard-core:
Ce faci fă, nu vezi că…?!?!? (x,y,z, insert ce nu vede „fă”) F*tu-ți morții m*tii, dă-te (de pe/ ca să/ în p*da mă-tii – tot a mă-sii, în general e cu mama că de-acolo n-a învățat cei șapte ani de-acasă). N-are sens să continuăm.

Varianta soft:
Uite-l și p-ăsta, a adormit aci pe bandă. Aici te-ai parcat, cocoș? Aoleo, uite-o și p-asta, sigur e femeie! (uneori e, uneori nu).

Violența de limbaj și imprecațiile sunt la ordinea zilei când vorbim de road-rage și nimic nu e străin sau off-limits. Copii, morți, zei, șosete, neamul românesc înjură vârtos la volan, cu sau fără familie în mașină, cu sau fără să țină cont că poate are copii după el, care îl iau drept model, cu sau fără cască integrală la motocicliști (adică se vede când dai din gură ca nebunul dacă ai flip-up). Degete ridicate, fluturări de mâini, înjurături prin geam, claxoane. Și, din când în când, absurdul perfect în care te dai jos din mașină să-i aplici o lecție de condus contondent colegului de trafic. Scuipături, poate-l omori cu fierea care iese din tine, bâte, pumni, mai rar (la noi) arme de foc (mai des în alte țări). Sau manevre și șicane menite să-l scoată de pe drum.

Pe cine? Pe prostul care ți-a tăiat calea, care ți s-a băgat în față, care nu se mișcă, etc. El, prostul, celălalt, e întotdeauna de vină.

În cazuri extreme se ajunge până la crimă, dar aceasta se presupune a fi o tulburare mentală denumită Intermittent Explosive Disorder* – cu a cărei existență nu toți cercetătorii par să fie de acord.

În orice caz, un comportament extrem pe care nu-l exhibăm în alte momente (închipuie-ți că îi adresezi aceleași cuvinte unuia care se suie cu tine în lift, dar se mișcă prea greu și trebuie să-i ții ușa deschisă până vine. Ei, mai are același efect, îl mai înjuri de mamă și-i arăți degete? Dimpotrivă, e chiar posibil să-i răspunzi cu un politicos „pentru nimic” dacă îți mulțumește.

De ce apare road-rage?
Se pare că suntem animale teritoriale, precum pisica de acasă din dotare. Sau șobolanii de care vorbeam mai devreme. Iar mașina, în acest caz, e o extensie a acestui teritoriu propriu. Să nu mai vorbesc de motociclete, care sunt extensii are picioarelor, mâinilor și chiar sufletului motociclistului.
Mai mult, suntem cumva apărați de anonimitatea din spatele volanului (căștii cu viziera neagră, etc), și de sentimentul de invincibilitate care vine:

  1. Din cușca de fier din jurul tău – în cazul mașinilor, și din faptul că odată cu avansul tehnologic inclusiv în privința măsurilor de siguranță și a lipsei de feedback de la drum (mașini antifonate, suspensii, etc) – apare această senzație de regele-șoselelor. (prof. Stadling* – psiholog la Napier University, Edinburgh)
  2. Din mentalitatea de zmei/ mie-nu-mi-se-poate-întâmpla a motocicliștilor. Am mai detaliat pe această temă.

Cu această mantie de invincibilitate pe umeri suntem apoi agasați de ceilalți participanți la trafic pe motiv că:
– mi-a tăiat fața;
– nu m-a lăsat să mă bag pe bandă;
– m-a împins/ forțat de pe bandă / sau în orice alt loc în care eu de fapt nu voiam să merg;
– nu semnalizează opriri, întoarceri, schimbări de bandă;
– alte șicane (frânat în față, gesturi obscene, etc).
A, da? Las’ că-i arăt eu lui! Îl împachetez pe fraier. Te fac, șmechere!

Cam asta este reacția – declanșată de aceste „motive” care par suficiente ca să dea naștere unui asemenea răspuns, pe diverse nivele de violență (îl depășești în viteză pe cel care te-a provocat, te bagi în față să-i pui frâne și să-i răspunzi cu aceeași monedă, plus limbajul corporal aferent.) De fapt, întotdeauna există un „rezervor de agresivitate, ostilitate sau frustrare” (cf. AAA Foundation for traffic Safety*).

Pentru cineva calm, un observator extern – comportamentul e complet ridicol, periculos și în care nu ar trebui să ne implicăm vreodată.

Drumul, în esența lui, e esența democrației, dacă vrei, a împărțirii unei suprafețe comune între toți utilizatorii săi.
Cu toate acestea, cf. prof. Leon James* – expert în road rage la University of Hawaii –  „în spatele volanului tindem să ne asumăm mai repede o personalitate războinică” și răzbunătoare, aș zice.
Cei care au greșit trebuie pedepsiți și trebuie învățați o lecție pentru ca la rândul lor să nu mai pună în pericol sau să nu cauzeze accidente. Adică, pe drum suntem foarte atenți la ce fac ceilalți participanți la trafic, mai mult decât am fi în mod normal (pe trotuar, să zicem, ca pieton) și asta atrage după sine o așa-zisă responsabilitate în a îi opri pe ceilalți din comportamentul care poate declanșa un accident.
Cum?
Tocmai printr-un comportament asemănător, la fel de periculos și de susceptibil a declanșa accidente. Ergo ridicolul.

Ești susceptibil de a fi vinovat de road rage?

Sigur nu, pentru că vinovați sunt ceilalți, ca în sondajele în care toți conducem bine deși 90% din accidente* sunt din cauza unei erori a șoferului.

La fel, road rage e ceva ce vezi în filme, în clipurile de pe youtube cu ruși și pe la americani. Noi suntem îndreptățiți să avem asemenea reacții, nu-vezi-în-ce-hal-sunt-drumurile-condu-tu-cu-50-la-oră-prin-țară-de-la-vest-la-est-tu-nu-vezi-ce-grad-de-nesimțire-e-în-trafic-da-dar-ăla-a-vrut-să-mă-omoare.

Statul în mașină cu orele, mai ales când întârzii sau te grăbești, momentul în care nu poți face nimic ca să se miște lucrurile este un declanșator perfect pentru stres. Adăugăm la asta vreun deștept care forțează, schimbă 3 benzi în 25 de metri, o ia pe trotuar, etc, și e suficient să simți că te sufoci de furie. Chiar dacă această furie nu se exteriorizează în road rage, organismul e în stare de stres: dureri de cap, ritm cardiac crescut, tensiune musculară, stomacul ghem, etc, toate fiind aspecte care te strâng ca pe un arc, pregătindu-te pentru reacția de fugă sau luptă… atât că n-ai unde fugi. Că ești prins în coloană precum musca pe hârtia lipicioasă.
În caz că ai senzația că tu nu te faci vinovat (ă) de road-rage și că e doar ceva ce li se întâmplă altora, deși statisticile arată că majoritatea dintre noi au un comportament agresiv în trafic, hai să vedem dacă răspunzi cinstit la următoarele întrebări* pe unde te situezi:

  1. Conduci în mod regulat peste limita de viteză sau încerci să forțezi roșul la semafor?
  2. Mergi lipit de mașina din față, (tailgate) sau dai flash-uri în momentul în care vrei să depășești și cel din față merge prea încet/ nu se dă la o parte?
  3. Claxonezi des?
  4. Gesticulezi obscen sau înjuri alți șoferi?

Dacă am/ai răspuns cu „DA” la oricare dintre aceste întrebări, da, sunt/ești vinovat (ă) de condus agresiv și road-rage.

Dai naștere prin modul în care conduci la comportamente de tip road-rage în alți șoferi?

Este posibil ca, în mod complet ne-intenționat, să provoci în alt participant la trafic road-rage-ul, prin câteva comportamente de genul:
1. Folosesc mobilul când conduc, sau conduc neatent din diverse motive;
2. Am fază lungă aprinsă fără motiv, chit că vin mașini din față;
3. Nu semnalizez (nimic, nici opriri, nici schimbat benzi);
4. Nu verific unghiul mort în oglinzi să văd dacă îi tai cumva fața cuiva;
5. Merg încet pe banda doi, refuz să mă dau la o parte;
6. Merg în paralel cu mașina de pe cealaltă bandă, împiedicând pe oricine să ne depășească;
7. Frânez fără motiv, fără obstacol în față;
8. Claxonez în milisecunda când s-a pus verde, sau din nimic, sau de nervi;
9. Blochez banda de făcut la dreapta/ stânga;
10. Măresc viteza când cineva încearcă să se replieze pe banda mea, fără să îi fac loc să intre.

Road-rage-ul provocat de asemenea comportamente (ne-intenționate), pare să fie pentru șoferul neatent ceva izvorât direct din adâncurile iadului, șocant, fără ca „victima” să fie conștientă că ceva din comportamentul său a dat naștere nebuniei.

Cum să eviți road-rage-ul? (Din perspectiva celui ce se inflamează sau a victimei)

Sfaturile găsite de mine sunt de tot râsul. Adică, sunt de un bun simț-elementar, dar care pare că e cu totul suspendat în cazurile acestea, deci cum facem să-l „re-chemăm la ordine”?
Să fii un șofer atent, să nu răspunzi cu violență la violență, sfaturi de respirație (inspiri pe 1-2-3-4, ții în tine 1-2-3-4, expiri pe 1-2-3-4, ții 1-2-3-4, repeți), să ții cont că și celălalt de lângă din trafic e tot un șofer la fel de expus stresului din trafic ca și tine și la fel de prost echipat în a-i face face față, să te gândești înainte de a claxona sau a-i arăta cuiva degetul, că nu știi cui i-l arăți (știi cazurile acelea hilare de road-rage care se termină cu cei doi participanți față-în-față la vreun interviu pentru angajare? Exact.)
Cum ziceam de tot râsul, deopotrivă la mintea cocoșului pe cât sunt de greu de aplicat fix atunci când te ustură pe tine că ți-a tăiat x-ulescu calea.

  • Nu escalada conflictul. Adu-ți aminte că și celălalt șofer se descurcă la fel de prost ca tine la gestionarea stresului.
  • Dacă ești urmărit prea aproape, schimbă banda și în general încearcă să rămâi în spatele urmăritorului, așa îți poate face mai puțin rău. La nevoie, poți chiar să ieși de pe drum sau să te oprești un pic pe dreapta.
  • Nu răspunde la gesturile agresive cu aceeași monedă.
  • Nu face contact vizual cu agresorul.*

Eu cred că începutul e mult mai subtil și mai la îndemână. Mai uită-te odată pe întrebările de mai sus. Hai să începem de la a recunoaște că avem o problemă, că eu am o problemă, că eu mă fac vinovat de road-rage. Și pornim de-acolo.
Treaba asta cu recunoscutul funcționează destul de parșiv: „când facem ceva rău, să zicem – trecem pe roșu sau facem o depășire riscantă, tindem să facem o atribuire externă – de exemplu ei bine, mă grăbeam la doctor, sau mi-a distrat atenția ceva.” – Allen* – psiholog din Syracuse, NY. „Când altcineva face ceva rău, conduce prost, tindem să facem o atribuire internă – el e un șofer prost sau de-a dreptul – ce dobitoc.”

Să conduci atent și conștient de ceea ce faci, cu înțelegere față de cei din jur ( înțelegerea faptului că și ei funcționează la fel ca noi) și conștient de aceste atribuiri interne/ externe și de propriul comportament în trafic poate fi o soluție pentru un trafic mai sigur.
 Este extrem de greu să recunoști în propria persoană ceea ce la alții numești condus agresiv sau road rage.
Road-rage nu va dispărea nicăieri în viitorul apropiat. Partea noastră de contribuție la acest fenomen depinde strict numai de noi, nu de ceilalți sau de motive externe.
O soluție faină am găsit aici:

Be the zen warrior!

*Procentele, citatele sau studiile menționate în text le-am cules din bibliografia de mai jos:

https://www.psychologytoday.com/blog/the-act-violence/201301/the-psychology-road-rage
http://www.telegraph.co.uk/motoring/road-safety/2743699/Road-rage-what-makes-us-do-it.html
https://consumer.healthday.com/encyclopedia/emotional-health-17/emotional-disorder-news-228/road-rage-when-stress-hits-the-highway-646042.html
http://edition.cnn.com/2011/08/22/living/good-bad-drivers/
http://www.safemotorist.com/articles/road_rage.aspx
http://www.npr.org/sections/health-shots/2011/12/12/143457950/road-rage-a-symptom-of-much-more-than-bad-traffic
http://io9.gizmodo.com/how-rats-turned-their-private-paradise-into-a-terrifyin-1687584457
https://en.wikipedia.org/wiki/John_B._Calhoun
http://www.webmd.com/women/features/root-cause-of-road-rage
http://www.wisebread.com/16-ways-you-are-causing-road-rage
http://source.southuniversity.edu/what-causes-road-rage-33045.aspx
http://www.alertdriving.com/home/fleet-alert-magazine/international/human-error-accounts-90-road-accidents
http://auto.howstuffworks.com/car-driving-safety/accidents-hazardous-conditions/road-rage1.htm

 

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

De ce SlowRide şi nu SafeRide
Cum a fost la Poveşti din LumeaMare pe 2 roţi
Poveşti din LumeaMare pe 2 roţi - din Alaska până în Argentina

One comment

  1. Bine punctat.
    Eu aș mai adăuga ceva.
    Acțiunea se desfășoară în SUA. Două mașini se tamponează și doi șoferi nervoși se dau jos, înjurându-se unul pe altul.
    La un moment dat, unul comută pe românește, unde se descurca mai bine. După care celălalt îl îmbrățișează și zice:
    “Frate, ești român de-al meu, dă-le-n ..#@& de fiare!”
    În concluzie, eu aș propune să ne dăm jos și ne înjurăm vârtos, că româna e o limbă bogată. Dar numai în alte țări 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *