Balcaniada pe 2 roți – rezumat

Balcaniada pe 2 roți – rezumat

Balcaniada, de fapt, este un concurs, iar tura mea prin Balcani a fost din punctul acesta de vedere un concurs al meu cu mine, dacă vrei, mai ales că am plecat singură. Alexa râde de mine și zice: „haha, nu-mi iese din cap bancul ăla cu să alergi de unul singur și să ieși pe locul doi.” Nu știu nici pe ce loc am ieșit, nici care țară a câștigat locul I în sufletul meu (e concurență mare între Albania și Muntenegru – cred că trebuie să mă întorc ca să mă dumiresc), însă sigur a fost fair-play: contează să participi…
N-am ajuns bine înapoi, că am și fugit toți trei în Grecia, cu Alexa și Prințu-i Consort și calul fermecat, așa că de-abia acum ajung să desfac ghemul de impresii după tură.

Așa că, mic sumar de tură singură: 

Am traversat 7 țări, România de la vest la est și Bulgaria de la est la vest iar prin celelalte (Macedonia, Albania, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina și Serbia) am făcut diverse fundițe, m-am scăldat în două mări, m-am plimbat pe malul a două lacuri mari, că la al treilea n-am mai ajuns. Am motociclit prin vreo 12 parcuri naționale înșirate în toate țările astea, dar sigur nu le-am numărat bine – de câte ori mă uit cu atenție pe hărți mai găsesc câte unul.
În total au fost peste 4300 de kilometri pe motocicletă. Nu-s mulți, dar nu-s nici puțini.
După Bulgaria, toți prietenii pe care i-am întâlnit au fost nou-nouți, nu ne mai văzusem vreodată. În rest, am fost perfect singură, eu cu mobra mea.
M-am scufundat la fiecare trecere de graniță în calcule savante: țara asta în ce monedă funcționează, cât e berea, cât e benzina?
Cazare am avut de la cort până la hotel-boutique sau hotel cu piscină, iar mâncare – de la brânză și sardină până la restaurant de fițe în centrul orașului sau mâncăruri mici și dichisite pictate pe farfurie în restaurant de SlowFood (dacă nu știi, mișcarea Slow Food are tot un melc ca siglă, deci era imposibil să nu opresc).
Ploile nu prea m-au chinuit, soarele a încercat ceva-ceva, că în Skopje la semafor era să leșin de cald lângă un autobuz care se scurgea molcom pe mine, iar în Durmitor am pus tot ce aveam pe mine și tot a fost frig. Și vânt. Și ceață. Și frig.
Acele de păr nu le-am numărat, precum n-am numărat nici kilometrii de offroad. Să ne înțelegem: offroad însemnând lipsa asfaltului și existența unei suprafețe fost-asfaltate-ciuruite, sau drum de pietriș-pietroi, sau strat pre-asfalt. Nu enduro, nu pădure, nu șleau sau potecă. Cu toate astea tot mi se pare fascinant că am ajuns să mă bag singură și nesilită de nimeni pe asemenea suprafețe, după ce mai acu’ un an făceam atac de panică între două sate prin pădure prin România (două sate neasfaltate).
În toate situațiile am funcționat pe principiul: singură te-ai băgat Ino, singură să te scoți! M-am scos, inclusiv împingând mobra la deal (230kg plus bagaje) că mă înfipsesem ca râma-n stâncă într-o bordură greșită și direcția mea înainte presupunea un înapoi pe o pantă abruptă. Sau, găsind campingul din Albania pe o noapte neagră-smoală că deh, toată lumea m-a sfătuit să nu merg noaptea și eu ce-am făcut? Am ajuns după lăsarea serii în mai multe locuri decât ar fi trebuit.

Palmares? O piramidă sau două în Bosnia (George? M-am dus!) despre care nu știm dacă sunt chiar piramide, 463 de statui în Skopje (glumesc, nu știe nimeni câte sunt), o telecabină, un canion prin care m-am plimbat cu barca, 4 albine și-o reacție alergică, trei trânte de cască cu un număr nedefinit de înjurături necunoscute omenirii până acum, protecții rupte în geacă (s-au… copt, cred?!), și-un fermoar de pantalon care a cedat nervos și m-a lăsat cu cheița în mână (cine se plimba prin Mostar întrebând pe la magazine dacă n-au un ac de siguranță? Apropo, știi cum se mimează ac de siguranță?), un dublu curcubeu după ce am dovedit traseul din Albania de care mi-era cel mai frică, o baie în marea albastră-turcoaz după ce am condus 50 de km într-o zi, pentru că cine era să mă oprească?
M-am îndrăgostit de coasta muntoasă din Albania și Muntenegru care se prăvale în mare și scoate din mine țipete de bucurie, de libertatea de a călători singur, pe care n-o știam din perspectiva asta (adică de pe motocicletă), de bunătatea oamenilor care chiar vor să te ajute și nimic altceva, de continuul vârtej care mă amesteca pe curbe prin munți, mă întorcea de-mi vedeam codița în acele de păr prin pasuri sau de drumurile cât se poate de simple prin Bosnia care nu sunt niciodată drepte. Și de smochine, da, am descoperit că îmi plac smochinele coapte.

Deci, să desțelenim povestea asta, ce zici?
Pe zile, țări și număr de kilometri, lucrurile s-au desfășurat așa:

Ziua 0: București – Tulcea, 337 km, pauză patru zile pierdută pe o barcă pe canale în Deltă, cu mobra parcată în Tulcea. Deci n-o să detaliem mai mult etapa asta că nu prea are legătură cu motociclismul.
Ziua 1: Tulcea – Balcic (BG), cu o cafea băută în Vama Veche și cazare la Roxana. 278 km.
Ziua 2: Balcic – Gabrovo (BG), pauză la prietenii bulgari. 307 km.
Ziua 3: Gabrovo – Skopje (MK), 458 km.
Ziua 4: Skopje, pauză de pieton. Nu am făcut contact cu șaua.
Ziua 5: Skopje – canionul Matca – Parcul Național Mavrovo – lacul Ohrid – Parcul Național Galicia – Pogradec (AL), camping Arbi. 283 km.
Ziua 6: Arbi – Ksamil, prin toți munții din sudul Albaniei. 315 km
Ziua 7: Ksamil – Tirana, prin primul golf cu apă clară în care m-am oprit să înot. 292 km, jumătate rai, jumătate iad.
Ziua 8: Tirana – lacul Skadar – Kotor (MNE). Extraordinar de frumos în vreo 264 km.
Ziua 9: Kotor – pauză de la călărit motocicleta, dar tot mi-au ieșit de vreo 70km, cât m-am dus la plajă și prin jurul golfului Kotor.
Ziua 10: Kotor – Lovcen – Durmitor – Foča (BIH), o zi solicitantă în doar 308 km.
Ziua 11: Foča – Mostar – Sarajevo, zi turistică. 282 km.
Ziua 12: Sarajevo – Novi Sad (SRB). Deja începeam să trag spre casă. 409 km.
Ziua 13: Novi Sad – cascada Bigăr – Băile Herculane. Aș fi încercat ca orice erou rănit să ajung la mama acasă la Râmnicu Vâlcea. Dar după 331 km, acolo m-a prins noaptea și oboseala.
Ziua 14: sprintul final – Băile Herculane – furtună – București. Am ajuns udă fleașcă pentru că la intrarea în București s-a răsturnat un nor pe mine, cadou de bun venit. Ultimii 416km.

Asta a fost. A, să revin cu detalii?
Imediat.

Albanio? Revin!

 

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

O după-amiază de coşmar
Circulatul cu motocicleta este şah la nivel înalt
Lipiram gumi - sau cum să-i strici ziua de naștere prietenei tale prin Bulgaria

4 comments

  1. Ino, numai tu puteai sa faci o asemenea Spartachiada a tineretului! 🙂 Bravo, felicitari, e o calatorie pe cinste!

    Si raspunsul este da, chiar te rog sa revii cu detalii.

  2. Spartachiadă??? :)) Bun și-așa. Mă bucur să te văd din nou pe-aici 😛
    Revin, cum să nu!

  3. Haide, bre, mai repede, nu ma mai perpeli !

  4. @George – gata! M-am apucat! Vine și restul! 🙂

Trackbacks/Pingbacks

  1. Întâlnire cu Gabriel Jderu la Povești pe 2 Roți | SlowRide - […] Elveții și Austrii mai fusesem, acum îmi trebuiau dintr-acestea mai aproape de suflul nostru balcanic, cum sunt Macedonia, Albania…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *