Balcaniada pe 2 roți – Macedonia cea prietenoasă

Balcaniada pe 2 roți – Macedonia cea prietenoasă

Te-am lăsat în granița cu Macedonia, bătându-mă precum croitorașul cel viteaz cu o insectă carnivoră care mânca din mine cu două guri.

Am scăpat vie și, cu onoarea nereperată am plecat mai departe. În granița Bulgaria – Macedonia am simțit că de-abia acum am plecat într-adevăr singură la drum. Pentru că în bucla din România prin Deltă și-n vizitele prin Bulgaria la prieteni parcă nu eram chiar solo: seara mă aștepta cineva la o cazare, dimineața spuneam cuiva la revedere.

Însă, de-abia în granița celei de-a 20-a țări în care intram vreodată cu motocicleta începea aventura adevărată. Aceeași impresie a avut-o și vameșul, care s-a uitat la mine cam cruciș văzându-mă singură. Poftim actele, verificați, cât îmi întind eu un zâmbet mare de duminică pe față. Din mașina din spate se dă jos un tânăr cu aspect negricios, dar cu un zâmbet la fel de mare.

Că de unde sunt. Că am număr de România, el tocmai vine din România. E turc, din Olanda (!) a fost la concurs de dansuri populare, în… ceva oraș cu –ești. 
București?
-Nu, nu… și nimerește: Pitești!
I-auzi, ai fost la doi pași de casa mea, că-s olteancă din Rîmnicu Vîlcea. Ne întâlnirăm noi așa, otoman cu ghiaur, să schimbăm amabilități pe meleaguri străine și eu să primesc (un pic șocată) un cadou – un portofel lucios ca soarele, mai c-ai zice că e brodat cu fir de aur.
Mă blochez un pic – păi eu n-am ce să-ți dau în schimb.

-Nu-i nimic, așa, cadou de la mine pentru că ești curajoasă.
Avea să fie primul cadou dintr-o lungă și variată listă de lucruri sau aprecieri pe care urma să le primesc în toată călătoria.
Între timp iau și actele înapoi, vameșul îmi zâmbește și, cât mă chiloțesc eu cu cagula-casca-mănușile, observ că la prietenul meu turc același vameș se stropșea cât se poate de încruntat, să-i verifice mașina, actele, bagajele, portofelele… Deh.

Către Skopje

Imediat după vamă mi-am dat seama că n-am niciun firfirel în moneda locală, și am învățat anul trecut în Grecia, când luam amenzi după amenzi, că nu e bine deloc așa. M-am dus într-un soi de piață/ magazin general de la marginea drumului să schimb 20 de euro. Cu gândul că aia e, dacă mă trage în piept la curs să fiu sănătoasă. Surpriza mare a fost la hotel când am descoperit că omul de după tejghea îmi schimbase la un curs absolut decent.
Și pentru că tot aveam bani și mi-era sete și îmi trebuia o pauză, am oprit la o cafenea pe marginea drumului, loc de popas pentru tiruri după cum părea. Mese de plastic așezate pe un delușor verde, o casă cu mulți struguri împrejur, cu două femei, una în vârstă și-o fătucă care nu vorbeau o boabă de engleză. Ne-am înțeles – vreau o cafea – turca? Turca, bună, și o apă. Water? Voda?

Terasă la marginea drumului

Terasă la marginea drumului

Cam pe acolo am decis definitiv că nu o să mă stresez pentru bagaje, tot ce aveam stătea în parcare pe motor, iar echipamentul pe care îl dădusem jos de pe mine – singurel la masă pe terasă cât m-am dus eu înăuntru să vorbesc cu doamnele. Singurele lucruri pe care le aveam asupra mea erau banii și actele. Uite-așa.

Drumul către Skopje

Drumul către Skopje

Fast-forward până la Skopje că până acolo nu s-a mai întâmplat nimic notabil: curbe, circulație nu prea mare, cald, alte curbe. În localitate, cu capul în tank-bag pe GPS, cu ochii în 16 din cauza traficului din oraș, simțeam că mă scurg de pe motor. Am nimerit cea mai călduroasă zi și, obișnuită ca acasă, mă strecor până în față la semafor (și ca să scap mai repede din fiertură). Lângă mine un autobuz mare și verde cotește spre stânga luând-o așa mai din larg, prin dreapta. În dreapta eram eu. Sudui, fug de-acolo cu mâna în gaz cât încape, mă opresc în prima umbră pe marginea drumului, tremurând, și de spaimă că se suia huiduma pe mine, și de nervi. Mai verific odată adresa pensiunii din Skopje și plec topită de căldură, tot cu nasul în GPS și cu restul de ochi atentă în trafic să nu se mai suie nimeni pe mine. Capul întreg era o melasă în cască, încet-încet mă transformam într-o soluție lichidă, lipicioasă, ținută împreună doar de echipamentul deja prea călduros de pe mine.

Gata, am ajuns, m-am cazat. Mă termoreglez până la forma solidă înapoi. Să nu mai văd motocicleta până la plecare. O zi jumătate – pieton, întru reașezarea fesierilor într-o poziție bombată.

Canionul Matca

Din Skopje am plecat spre Canionul Matca, la o aruncătură de băț de capitală, destul de ușor de găsit pe hartă dacă ești un pic atent. Și, vorbind de aruncătură, cum ieșeam eu liniștită din oraș, căldura mare, casca (flip-up) deschisă, odată mă lovește o… piatră în obraz, probabil aruncată de vreo mașină din față. O durere de ziceai că mi-a plecat brusc din gură măseaua cu totul.

În prima benzinărie în care am oprit să alimentez, întreb și de gheață. Apoi mă prind că și dacă ar avea, ce-o să fac, o să plec cu sacul de gheață șiroind după mine? Îmi revin și iau o cutie de cola rece bocnă, o îndes în bagaj și plec mai departe spre canion.

Am ajuns cu motorul până în apropierea a ceea ce pe hartă părea punctul terminus. La o gheretă într-un colț de… potecă, să-i zic, că deja nu mai eram pe șosea, m-au oprit paznicii. Până aici aveți voie, mai departe pe jos.

Drumul spre canion

Drumul spre canion

 

Hmm, și e departe? Vreau să ajung acolo unde se închiriază bărci.
Nu ne-am înțeles neam. Eu cu barca, cu semne, cu vâsle, ei nimic. Nu știu să mimez a te da în bărci.

Bine, hai, nu mai dau din mâini ca nebuna că n-ajungem nicăieri. Ok, dar astea pot să las aici? (Motor, cască, echipament, tank-bag, talmeș-balmeș).
Da, se poate.
Ei uite, cu asta ne-am înțeles.

Canion Matca - loc de parcare

Canion Matca – loc de parcare

Îmi iau ca și până acum actele, portofelul și aparatul foto și plec. Trei pași mai încolo am înțeles de ce nu mai aveam voie cu mobra. Poteca mea de piatră se îngusta drastic și perete de stâncă din dreapta se boltea peste drumeag. Într-adevăr nu încăpeam călare pe acolo.

This slideshow requires JavaScript.

M-am plimbat într-adevăr cu barca, m-a ajutat Alessandro, un macedonean camionagiu care lucra în Italia și peste vară venea la canion. Am stabilit în italiană cine sunt, de unde vin și încotro mă duc.
Cu motocicleta, singură? Cu. DaSă ai grijă.

Păi… să am, eu știu dacă să mă urc cu tine în barcă o oră prin canion o fi o idee bună?
A fost, omul știa până unde vreau să ajung seara și s-a oferit să mă ajute, altfel ar fi trebuit să aștept până se strângea o barcă plină de turiști.

Merci măi, Alessandro, și mie mi-era frică de tine.

Cu barca

Cu barca

Cât am stat de vorbă cu noul meu prieten îmi tot oblojeam lovitura de piatră cu cola cea rece. Ce-ai, te doare măseaua? Nu, cred că m-a lovit o piatră, îi explic eu toată tărășenia cu casca deschisă și durerea bruscă.

Vreo zi-două mai încolo am descoperit că locul era roșu și mă mânca, deci durerea era tot de la vreo mușcătură de gâză, albină probabil.

Gâze – Ina : 2-0

Reclama mascata :(

Reclama mascata :(

Parcul Național Mavrovo

Parcul National Mavrovo

Parcul National Mavrovo

 

Traseul meu continua către parcul național Mavrovo. Am hotărât că drumul direct către lacul Ohrid nu mă interesează, probabil e mai circulat și mai sec, așa că o iau pe ocolite. Bună decizie, Mavrovo e frumos și cu asfalt bun. Am prins doar o bucată mică de lucrări.

Lacul Mavrovo

Lacul Mavrovo

La o altă terasă, oprire de prânz târziu – pentru că după ce plecasem din Skopje de dimineață, cu pauza la canion, cu barcă, cu ocol, cu tot, trecusem binișor de ora mea de masă.
Prietenii, mai ales cei care au călătorit cu mine știu că nu te pui cu orele mele de masă. Riști să te mănânc din cauza vitezei dacă altceva nu e la îndemână.
Pe marginea drumului găsesc un fel de Dedulești cu multe terase, grill, mirosuri, mașini, ce să mai, știi imaginea.

Calculez – până comand, până îmi aduce, până mănânc… deja sunt în întârziere dacă vreau să ajung pe lumină la Ohrid. Nu e bine. Cafea și burek să fie, atunci. Burek e un soi de merdenea sucită în jurul dânsei, cu brânză pentru mine, mulțumesc.

La masa vecină, doi comeseni mai purii se uită la mine cu drag și admirație: cum scot geacă, crocodil, brâu, căști, mănuși, le fac morman pe băncuța unde stăteam. Socotesc ei că sunt o apariție și decid să intre în vorbă cu mine – de unde ești, facem noi cinste cu cafeaua, hai să vorbim.
Stați mă creștinilor să mănânc. Cafeaua am băut-o cu dânșii. Să ne facem poze. Să. Bre, stai așa, nu ne luăm în brațe. Bine, facem poze, cred că cel puțin unul dintre dânșii crede că ne-am împrietenit mai tare. Ok, hai că mai bine plec că am treabă.

Merci de cafea, și p-aci ți-e drumul.
Drumul avea capre.

This slideshow requires JavaScript.

 

Parcul Național Galichica

În aceeași zi cu canionul și Mavrovo ținteam să ajung până la lacul Ohrid. Am întrebat și aici și pe toți prietenii ce e de văzut pe tot traseul meu și am aflat tot soiul de ponturi despre Macedonia și nu numai, printre care și că dacă ajung în zonă, parcul național Galichica nu e de ratat.

După o pauză de cafea și suc de fructe pe malul lacului Ohrid, jurându-mi în barbă că ăsta va fi unul din punctele la care musai mă voi mai întoarce, am plecat către parcul respectiv și către granița cu Albania.

Lacul Ohrid, Macedonia

Lacul Ohrid, Macedonia

Până să aflu că vreau să mă duc pe-acolo, adică prin Galichica, credeam că un punct bun de oprit ar fi campingul Rino. Apoi am calculat că a doua zi m-așteaptă o zi prea lungă prin Albania, nu mai încăpea și Galichica. În caz că te întrebi, deși eram singură și ai crede că puteam să stau cât pofteam într-un singur loc, îmi stabilisem totuși un plan care includea ceva mai multe țări și timpul era teribil de limitat. Așa că am zis – acum doar „degust”, și data viitoare știu exact pe unde să mă opresc mai mult.

Oricum, eu cred cu tărie că prin țările acesta o să mă întorc cât de curând.

Revenind, am schimbat deci punctul terminus al zile cu campingul Arbi, pe acela tindeam să-l nimeresc pe zi.

Dar ce te faci cu parcul că eram deja către apus? Mai aveam circa 70-80 de kilometri. Aflasem eu, de la localnici, că între lacul Ohrid și lacul Prespa, în mijlocul parcului Galichica există un punct de unde poți vedea ambele lacuri. Ok, dă-i bătaie, Ino, că mai e lumină.

Hai până sus pe munte.

Hai până sus pe munte.

Sus pe deal, pe munte, cu ochii pierduți în splendoarea Ohridului peste care apunea soarele, stai așa să iau și niște curbe, iar la apus, iar curbă, unde-o fi locul ăla de unde le văd pe amândouă? Tot mai sus, pe ace de păr (și dacă mă prinde noaptea, p-astea le cobor pe întuneric?), tot mai sus, poate apuc să ajung pe lumină la locul X.
Care de fapt, pe hartă nu prea știam unde e, doar că există.
Mai opream de-o poză, încă trei curbe, altă poză. Culorile își băteau joc de mine, ca o fată morgană dezmățată care mă atrăgea din ce în ce mai departe în vârful muntelui, pe drumuri șerpuite, furată, îmbătată de frumusețea locului.

La urcuș

La urcuș

Hei, nu vrei să te prindă noaptea aici, ești în vârful muntelui. Nu cred că e bine să fii noapte pe aici.

Culmile erau roz, munții roșii, totul luase foc într-un vârtej amețitor: hai vino, hai încă un pic, încă o curbă, uite, mai e un pic de soare, ce dacă a intrat aproape tot în apa lacului?
Hai, vino!

Parcul national Galichica

Parcul national Galichica



Îmi răsunau în cap toate sfaturile prietenilor de peste tot: să nu mergi noaptea.

Mă rog, unu’ n-a completat – să nu mergi noaptea pe munte pe drumuri pe care nu le cunoști.

La o următoarea curbă, la fel de splendidă ca toate celelalte, m-am poziționat în sfârșit cu botul motocicletei către o negură densă care se ițea dintre două vârfuri muntoase din zare.

Încă o curbă

Încă o curbă

Către noapte

Către noapte

Mai bine mă întorc

Mai bine mă întorc

Lacul Ohrid

Lacul Ohrid

Parcă m-am trezit dintr-o dată: băi! Vine noaptea, dă-te jos de pe munte ACUM! Am întors motocicleta, și dă-i Ino bice la vale cât mai e o geană de lumină. Cât mergeam cu apusul în dreapta și tot vedeam razele soarelui, chit că ultimele, parcă mi-imaginam că pot prelungi ziua doar cu forța voinței, să mai merg un pic prin splendoarea aceea. Și poate să ajung la punctul de unde văd ambele lacuri.

Apus în Galichica

Apus peste lacul Ohrid

Cumva rațiunea m-a prins din urmă și-acu, fuga mare la vale, cu grijă pe acele de păr, cu emoții, cu neliniște: mă prinde noaptea. Acum e clar că mă prinde noaptea.

M-a prins. De la intersecția drumului care se scobora din munte cu drumul principal mai aveam până în granița cu Albania vreo 8 km, pe care i-am făcut în beznă completă.
Deja în graniță nu mai știu ce-am discutat cu vameșii. Intram în Albania în beznă, orbecăind după un camping care știam vag unde e.
În primul oraș, fac aiurea o stângă, în față era sens interzis și mă duc prea departe. Cumva mi-am dat seama că nu e bine. Tot răul spre bine – văd un bancomat, scot niște bani că am socotit că poate la camping trebuie cash și nu pot plăti cu cardul și, pentru că simțeam clar că m-am rătăcit, mă duc la bodega de peste drum (crâșmă de țară, fără fason) să întreb unde e campingul. Oamenii desigur nu vorbeau engleză.

Deci? Am intrat în Albania noaptea, pe beznă, m-am dus și-am scos bani și, femeie singură pe motor, m-am dus peste drum la bețivanii satului să-i întreb – eu unde vreau s-ajung?
Desigur, continuarea în episodul viitor.

Se lasă noaptea

Se lasă noaptea

This slideshow requires JavaScript.

 

Dacă ți-a plăcut, încearcă și:

Despre campanii, mai mult ale altora
Poveşti din Lumea Mare pe 2 roţi
#MyDanube - Începutul, unde este începutul acestei poveşti?

3 comments

  1. Dramatic. Te rog să mă alegi ca producător pentru filmul ăsta și-ți promit că va ieși un thriller superb. Epsiodul se termină cu o ușă care se deschide scârțâind și în încăperea slab luminată unde toate capetele lumpenilor se întorc spre ușă apare un chip angelic întrebând ceva într-o limbă necunoscută. Acel ceva înseamnă o mare chestie pentru ei, moment în care toți se ridică și pun mâna pe arme (bâte, sticle, etc). Angelica se trage temătoare un pas înapoi dar brusc lumina se stinge și…urmarea în episodul viitor 🙂

  2. Dragă George, nu știu ce mare thriller iese că știm deja că eroul a supraviețuit, deoarece… a scris acest articol 🙂
    Dar dacă tu zici că faci bici din acest film eu te las.
    Apropo, nu știu de unde e citatul cu lumpenii și nici ce-s ăia, dar vreau să citesc cartea :)))

  3. The Eighteenth Brumaire of Louis Napoleon – Karl Marx

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *